Era trecut de 3 noaptea, iar Doctorul Emmerson privea stupefiat documentația din fața lui:
− Dacă faci reducere la absurd și absurdul este ultima chestie rămasă după ce ai îndepărtat toți ceilalți factori, atunci absurdul e real. Asta e.
Scană atent, făcu și o scurtă prezentare, și expedie un Mail către Rebeca. Se ridică anevoie din scaun și-și masă ceafa. Alicia pătrunse în laborator împreună cu doi indivizi în costume negre și ochelari fumurii:
− Îmi pare rău domnul doctor, dar documentele astea au devenit din acest moment secret de stat. Vă rog să predați absolut tot ce are legătură cu Cazul Mc.Martin.
Lui Emmerson nu-i veni să creadă. Asistenta lui personală avea acum o privire limpede, nu se mai bâlbâia și parcă nici nu mai era așa de rotofeie.
− Ce-i asta, Alicia?
− Îmi pare rău domnul doctor, doar nu credeați că un asemenea laborator de vârf ar putea rămâne nesupravegheat. Sper că am fost destul de discretă…
− De la început? Sunt șase ani…
− Șase ani frumoși. M-am străduit din greu ca să nu vă dezamăgesc și… așa ca o chestie, să știți că și eu sunt la fel de bulversată de rezultatul analizelor. Acum însă, toate documentele și probele vor ajunge la un nivel superior, pe mâinile unor oameni care chiar știu despre ce este vorba. Vă rog să semnați de confidențialitate. Să nu credeți că este vreo joacă. Citiți cu atenție cât noi strângem de pe aici.
*
Reporterița Natalia Smith nu avu nici un succes dimineață când intră în secția de poliție proaspăt desigilată. Toată lumea era încruntată, iar Ajutorul de Șerif mai că nu a aruncat-o în stradă. Hotărî că nu e înțelept să insiste:
− Și-acum ce facem? întrebă sergentul.
− Mergem la primar. E a doua persoană bine informată în asemenea cazuri. Poate avem mai mult noroc.
Secretara se fâstâci când văzu camera video și, după ce se uită în fugă pe legitimațiile celor doi, se năpusti în biroul primarului
− Da! Vă primește în câteva minute. Luați loc vă rog…
Primarul, impunător, într-un costum scump care-i stătea ca turnat, se ridică cu un zâmbet profesional pe buze de la biroul supradimensionat și, ocolindu-l cu dezinvoltură, le strânse mâna:
− Natalia Smith. Mi se pare că ați transmis în direct incendiul de la Fabrica de jucării din Austin. O nebunie! Absolut copleșitor!
− Nu! Nu am fost eu. O colegă mai norocoasă.
− Mda… Am înțeles că vreți câteva detalii privind Concursul de Rodeo din orașul nostru… Ați discutat, sper, cu organizatorii?
− Desigur, dar cum puteam să nu trecem și pe la cel care-l păstorește, Primarul orașului!
− Desigur! Primarul se așeză în spatele biroului și, cu un tic nervos, își răsuci inelul de pe degetul mic al mânii stângi. Aștept întrebările D-voastră…
*
− Nenorocitul a lucrat ca la carte. Vezi? Parcă știe unde sunt camerele. Întoarce capul când trece prin dreptul lor. Uite. Aici a luat ceva de pe masă… parcă o agendă.
− Da. Steve era meticulos. Nota observațiile la cald în agenda personală și abia apoi le transfera în studiul de caz.
Doctorul Fleming se năpusti în biroul lui Yan:
− N-ai să crezi… N-ai să crezi! Știu cum a explodat stomacul nefericitului ăla.
Se calmă cu greu și făcu un semn către Yan.
− Alfonso, mergi și încearcă să-mi aduci un pic de luminozitate, cel puțin atunci când manevrează cu mortul. Poate surprindem o față pe care s-o punem în căutare. Hai!
− N-ai să crezi, reveni doctorul. Steve a apucat să bage în calculator o parte din analize. Restul l-am compilat eu. Totul se leagă… da, acum totul se leagă. Incredibil, încă nu cred, nu-mi vine să cred, dar este singura concluzie logică. Ai să spui c-am înebunit, dar…
Yan părea întruchiparea calmului și a răbdării:
− Dar?
− Mizeria aia de sterno are o mulțime de porcării în ea… azotați, alcool etilic denaturat, și chiar urme de alcool metilic. Pricepi? În stomac avem acid clorhidric. În combinație cu azotații și în prezența metanolului se obține o adevărată bombă. Dar bomba este alta: Acest amestec exploziv poate rămâne inert și îl eliminăm pe căi naturale fără să explodăm. O explozie poate avea loc doar în prezența unui catalizator care poate fi un șoc puternic, o scânteie ( așa cum s-au întâmplat cazuri în operațiile pe stomac la care s-au folosit bisturie electrice), sau o altă substanță care să crească de mii de ori reactivitatea produsului. Asta nu voia să aflăm cel care a luat cadavrul căci acea substanță catalizatoare nu este decât una și este meritul sărmanului Steve care, magistral, a evidențiat-o. Eeee, ține-te bine, această substanță, catalizatorul perfect care a amorsat instantaneu compusul exploziv din stomacul cowboy-ului, se regăsește doar în produsele de dezasimilație a unor specii de nevertebrate care se hrănesc cu sânge.
− Nu pricep. Și ce dacă ăsta avea limbrici?
− Nu limbrici, nu tenie, nimic din paraziții cu care ne procopsim câte odată. Această nevertebrată suge sânge ca o lipitoare doar că e de zeci de ori mai mare și nu are ce căuta în interiorul corpului, doar dacă…
− Doar dacă? Hai, doctore, nu mă mai fierbe!
− Doar dacă această Annelids ar fi cu totul specială, un parazit cu conștiință.
− Ei, lasă-mă doctore…
− Și totuși, doar așa s-ar explica: pătrunde în corpul cowboy-ului și aici greșește, necunoscând fiziologia lui și-l ucide, probabil accidental. De aici trece la celălalt care a intrat cu capul în victimă, din nou nu are noroc. Homlesul avea cancer, amicul lui îl găsește și apoi se mută la ăsta care are brusc un comportament cel puțin ciudat. Cumva se leagă de centrii nervoși. Începe să se descurce cu mintea oamenilor și realizează că va fi hăituit așa că găsește altă victimă care vine la spital și caută să îndepărteze probele. Zi că nu se leagă… Toți pe la care a trecut rămân năuci și cu perioade din viața lor șterse. Ce mai vrei? Acum deja presupun că se orientează spre altă victimă căci dacă e cum cred eu… ar putea avea ouă și prima grijă ar fi să se înmulțească.
Yan rămase gânditor:
− Nu glumești, Doctore?
− Niciodată nu am fost mai serios.
− Acceptând, ca o ipoteză, acest parazit… de unde și cum a putut ajunge taman la noi în oraș?
− Nu știu, dar sunt câteva ipoteze: sau o mutație nemaipomenită la o anelidă care se mai găsește prin bălțile noastre, sau a fost adusă cu titlu de trofeu de vre-un zăpăcit de prin Amazon, sau mai știu eu de unde… sau…
− Sau?
− Sau de origine extraterestră.
− Oh, nu doctore… intrăm în sefeuri de categoria C, ce naiba?!
Alfonso băgă capul pe ușă:
− Șefu’! Am făcut tot ce-am putut. Ai pe desktop, la filme.
− Mersi Alfonso. Vreau și camerele din preajma morgii…
− Acum le scarpină programul meu. Te anunț!
Yan îl cântări cu privirea pe doctor.
− Nu mă crezi?
− E prea fantastic. Nu știu… Arătă cu degetul către monitor. Eu la de-astea mă pricep. Am să-i iau urma cum știu eu. Cu, sau fără limbrici extratereștri în el. Apoi om mai vedea.
− Mă găsești la clinică dacă e vreo nevoie.
− Bată-te peste gură. Ce! N-au fost destui?
− Mi-e teamă că-i doar începutul. Când or să înceapă să iasă din ouă…
− Fugi! Fugi, Doctore! Alfonso?! răcni Yan. Dă-mi o țigară că turbez.
*
Interviul s-a încheiat. Locotenentul Natalia Parton era cumva dezamăgită, deși se aștepta la asta.
− Vă mulțumim!
− Plăcerea a fost de partea mea… Și acum? La Austin?
− Da! Mergem să montăm filmul și probabil duminică va fi difuzat.
− Dacă mergeți la Austin nu-mi faceți și mie un hatâr? Să-mi duce-ți ceva, nu este voluminos.
− Desigur. Jake? Așteaptă-mă în mașină! Vin și eu, imediat.
Jake Owen rânji conspirativ către primar și, aruncându-și camera pe umăr, ieși.
− Un cadru și cu dumneavoastră domniță.
− Vai, dar nu se poate. Nu sunt aranjată!
− Sunteți perfectă!
Din biroul primarului se auzi parcă un bufnet și o icnitură.
Cei doi se priviră în ochi și pufniră în râs.
Reporterița ieși cam într-un sfert de oră. Era îmbujorată și cu părul cam vâlvoi.
Secretara plecă capul ca să nu i se vadă zâmbetul malițios.
− Domnul primar a zis să nu fie deranjat, zise țanțoș „reporterița” și ieși mândră și cu bărbia înainte.
va continua
Mihail stories 