Templul

Nu întotdeauna a fost așa. Au fost vremuri când prosperam. Hrană era din belșug, era cald și bine. De unde puteam a ști că în sferele înalte soarta noastră tocmai se decidea. Peste zi, pe Tăpșanul cel Drept aproape de Zidul cel Mare a apărut, ca din neant, Templul cu 12 intrări.

O putere, mai presus de voința slabă a muritorilor de rând, te atrăgea înăuntru unde timpul parcă încetinea și ieșeai cu priviri năuce de viziuni și plăceri interzise.

Timpul trecea mai repede pentru aceștia căci îmbătrâneau într-o zi cât alții-n zece și-apoi mureau.

Apoi a venit molima cea mare. Se murea misterios și, în doar câteva săptămâni, deja ne înjumătățisem.

Târziu, prea târziu, am legat asta de Templul Blestemat căci bunicul meu, studiind atent cazurile, descoperise că moartea venea atingându-i pe cei ce intraseră la desfătări în templu, sau atingându-i pe cei atinși de aceștia, dar nimeni nu a voit să-l creadă căci puterea de atracție era prea mare.

Atunci, bunicul meu a adunat în jurul lui o mână de credincioși și a plecat în bejenie.

Doar noi am scăpat cu viață, aici în grotele de la capătul lumii unde nu e chiar atât de frig și avem ce vâna.

Acum, când deja semnele arată că frigul cel mare e pe cale să treacă și mulți ar vrea să se întoarcă, a venit timpul să vă arăt ceea ce bunicul mi-a lăsat cu limbă de moarte, inscripția cea mare de pe frontonul Templului Blestemat, pe care a copiat-o înainte de marea bejenie. De o-ți mai vedea-o să fugiți căci blestem de moarte aduce cu ea.

Iat-o:

„CAPCANĂ PENTRU GÂNDACI”.

***