Incert

Sunt o fire egocentrică, totul începe și se termină cu mine și este bine așa. În fapt suntem proiecții palide ale unei realități schimbătoare. Un ascendent parșiv, totuși nu-mi lasă tihnite visele de dimineață. Viermele care roade, silențios, în încarnări spirituale, trădând traume cerebrale. Obsesiva gară, mereu aceiași, o gară din viziunile paralele ale lui Kafka, aceiași indeterminare, lutul silos care-mi încleștează picioarele și face evadarea un calvar, zborul planat asupra proprie-mi identități, doar ca observator, umil observator, apartamentul supradimensionat atât de bine localizat mental, cu verandele sale ce dau înspre prăpăstii abisale, personajiile în trăsături gotice, conturate alienant; impresia că sunt stăpân pe situație până în ultimul moment, decisiv, când ceea ce fac nu mai este relevant, că totul e o greșeală cumplită, și mă agăț cu unghiile de un colț de piatră nedezarmând, dar înciudat, speriat de o greșeală pe care nu mi-o asum, dar care îmi aparține…

Și-apoi căderea.