Tactici de luptă

Eli a fost prima.

După ce s-a zbătut un pic, a spart membrana. Se văzu într-un spațiu imens a cărui profunzime era cumva estompată de lichidul translucid în care se scălda. De jur împrejur alte și alte celule își aruncau semințele vieții într-o sarabandă apoteotică.

Se restructură rapid. Undeva, în interiorul ei, ceva, cineva îi ordona. Comanda era stringentă: atacă! și-atunci a plecat la vânătoare.

În jurul său se desfășura o luptă apocaliptică. Imense structuri gelatiloase se prelingea peste suratele sale și le ardea absorbindu-le oxigenul. Evită, cu mare greutate  un asemenea macrofag, care se pare că o țintise ca pradă și, se răsuci, se încovoie, fugea de el, dar puterile i se sleiau. În jurul său, măcelul era în toi, iar senzația de foame devenea din ce în ce mai mare.

Voi muri, un gând fugar, și se lăsă într-o cădere lină….

Ceva mic, ceva rău, ceva foarte rău, a trezit-o la viață. Se repezi fără să vadă și începu să sugă. Pielea o ardea, dar continua să sugă și simțea că-i e mai bine. Se îmbrăcă, apoi, în citoplasma acestei chestii mici, un virus, și observă cum marile macrofage o ignoră.

Și atunci atacă. Celule făcură front comun, dar ea, precum un sfredel, ataca membrana, subțire, a acestora și apoi fura esența vieții, mitocondria, pe care o punea să-i fie sclavă.

Se diviză atunci, precum mama sa, o dată, de două ori, de patru ori, de șaisprezece ori, mereu în progresie geometrică, dar de data asta altfel, pregătită. Macrofagele dădeau ture de jur împrejur, dar erau orbite de haina nouă pe care ea și copii ei o aveau, iar, într-o viață, se dedublă în milioane de vieți.

Era bătrână, deja, stearpă. Împăcată cu ceea ce realizase. Tocmai se pregătea să-și elibereze fluidul vital și să treacă în neființă când… un val de otrăvuri se năpustiră asupra sa și a copiilor ei. Ceva nemaivăzut, căci dizolva haina mimetică pe care cu atâta migală o construise, și macrofagele începură, lent, să se orienteze către copii ei.

Ceea ce a urmat a fost un măcel indescriptibil. Bătălia a fost apoteotică: peste tot pluteau milioane de cadavre care erau înșfăcate de globule albe și târâte în neființă, valuri de hormoni spălau locul pe care-l ocupasem și celulele sclave, în nefericirea lor, reconstruiau după planul original spațiul invadat .

A fost prea mult, pentru bătrâna celulă, să-și vadă toată opera distrusă, așa că, înainte ca un macrofag masiv, cu multe stele imprimate pe trupul spongiform, să o repereze, a preferat să-și spargă singură membrana.

În spațiul interzis, pre când se destrăma, primi o ultimă informație: o nepoată a reușit să sintetizeze un nou scut. Avu un ideatic zâmbet și, când macrofagul o acoperi, îl sfidă:

− Nici nu știți ce vă așteaptă!

***