Îngropat în palide toamne

Stau în saună și asud.

Mai ridic o treaptă și simt că nu mai am aer.

Cobor și ea parcă mă citește:

− Ce-i?

− Nimic important, ceasul ticăie mai repede, acolo sus.

− Cine te pune?

− Da. Asta-i! Cine mă pune. Anul trecut mi-aduceai păhărelul de votcă acolo. Am început să cobor treptele, o scară cu o unică destinație.

− Bea votca aia, ai astenie de toamnă.

− Probabil.

Dau păhăruțul pe gât și-l simt cum se rostogolește la vale arzând totul în drumul lui. Deschid gura și sorb scoica de manciuria cu un vârf de icre aurii. Animalul îmi mulțumește și mă răsucesc spre ea:

− Vino! Vezi? Înainte doar să mă fi atins, doar să te fi privit, panteră neagră, și toți neuronii îmi explodau. Acum, mă atingi și tot ce simt e doar o frecare a două bucăți de piele.

− Răbdare!

Se prelinge pe mine și simt o zvâcnire, o amintire de senzații. Natura își face datoria, încă, dar eu rămân nemulțumit și flasc.

Ea mă simte și se retrage, încet, discret.

Mai cobor o treaptă, două, trei…

Aici e frig.

Frigul îmi îngheață stropii de transpirație pe pieptul cu țâțe parcă de femeie, îmi strânge dureros sexul, mă cocoșează:

„Ce-ai fost și ce-ai ajuns, Mihail Mihailovici! Dar lasă că moartea va veni, iar apoi o vei lua-o de la capăt și vei fi pe cât ai fost ba chiar mai mult decât atât!”

***