Crăciun japonez

Mă calcă Don Profesore.

─ Am luat de toate, îi zic, stai liniștit. Facem niște sărmăluțe de să te lingi pe degete.

─ Bine! Bine, Mihăiță, dar eu ziceam să mai schimbăm meniul. Ficatul meu îmi spune că o tocătură cu rântaș e exact ce nu-i trebuie.

─ Fiecare cu pateul lui. Ce mă enervezi… Oricum, eu fac sarmale. Poftesc la ele de la paști. Mi se fâlfâie de glandele tale.

Se înmoaie. Văd, aproape aievea, cum pierde din energia vitală.

─ Și la ce-ar pofti Luminăția Sa?

Se înviorează:

─ Mihăiță, vreau să facem un revelion japonez.

─ Hâu! Dau de mă înec și mă bate amabil pe spate:

─ Adio porcării pline de colesterol, ne vom întoarce la natură, în mediul în care s-a născut viața, în mare.

─ Ai câștigat la Loto?

─ Nu. Dar am cumpărat pește. Extrage, din geanta de contabil de care e nedespărțit, o pungă și mi-o pune în brațe.

Un kil de baby hering, mă ia cu o sfârșeală…

─ Bine Profesore… om vedea, știi? Eu mi-am cam făcut planurile…

Ușa se dă deoparte, iar Costică și Zolo intră în bucătărie:

─ Miroase a icre! Faceți labă?

Ridic din mâini a neputință și-l indic pe Don Profesor.

─ Aha! amușinează Costică. Da’ puteai să iei și tu ceva mai mai mare. Ce facem cu lindicii ăștia?

Don Profesor protestează, cum că a fost greșit înțeles, eu zic că am luat de toate pentru sarmale, don Profesor nu cedează, iar Zolo, după ce a ridicat de două ori mâna, ca la școală, răcnește:

─ Îi facem marinați!

Se face liniște.

Mi se învârt rotițele furibund: Dacă-i scap rămân singur cu calamitatea…

─ Extraordinar, exclam, înainte ca Don Profesore să deschidă gura. Zolo, ia arată-i cum se eviscerează un pește!

Îi mut, cumva nedumeriți, în bucătărie:

─ Cuțitul, aici oală, clătiți… Mațele aici, să le dau la motani.

Și dispar.

 

Costică e imbatabil. Am încercat totul: m-am închis în casă, am făcut atacuri sinucigașe, nimic. Zarul e de partea lui.

─ M-a întrebat nevasta că ce serviciu au copii tăi, c-o întrebat-o și pe pe ea babele… pricepi!

─ Mă Costică… Habar n-am. Fii-mea a terminat „Științe politice” are și-un masterat… o freacă pe la o multi. Contraspionaj. Are patru telefoane și nu răspunde la nici unul.

─ Da… Mi-ai zis că a venit și dormeai…

─ Dormeam, ce plm, mâncasem, mă trăgea ața la somn. Da’, ce? Nu putea să sune înainte? Că era curat în casă ș-aveam și de toate de pus pe masă, da să-mi vină, așa cu papagalu’ la pat, ca la mortăciuni? Aaaa! N-am să i-o irert multă vreme… Și ăla un handicapat! Auzi tu: „Da’, nu te scula tată socrule, poți să ne dai binecuvântarea și din pat.”

Mărunțesc adânc și mut un pul pe tablă.

Îi umflu o linie.

─ Băietu?

Dinspre bucătărie se aud voci agitate. Când să ne săltăm de pe scaune se face liniște.

─ Lasă-i în legea lor, zice Costică.

─ Îi las, da’ eu trag…

─ Băietu’ tău era în urma lu’ fii-mea…

─ Da, Costică. Mă, ăștia îmi distrug bucătăria.

Dau să mă ridic.

─ Ei strică, ei repară, ziceai de băiet, hai, o partidă nouă.

− Eeee, băietul… băietul seamănă cu mă-sa.

− Adică cum?

− Adică-i ambițios. Cestie care nu-i în programarea mea. Ăsta când s-a scăpat din casă a luat-o abrupt de mi-am făcut cruce.

− Adică?

− Adică, când îl mai vedem la față, să-i zici domnu’ doctor biolog, mare expert în serpentolgie, l-or mușcat viperele până și de coaie…

− Vine de crăciun…

Așezăm piesele, eu cu o ureche ciulită spre bucătărie.

− Neee! Câtă vreme avea pereche de-aici, de la Simila, nu scăpam de el: săptămâna și vizita, mă subția tare la buget, acu’ dacă-i don doctore, și-a tras una din Suceava, mai pe-o linie ascendentă, dacă pricepi tu ce vreau să zic, nici n-am văzut-o dar fii-mea-i cică marfă de marfă.

S-au schimbat sorții, îi trag două linii și mă cer la o țigară.

Intrăm în bucătărie.

Pute a pește de-ți mută nasul și… pustiu. Zolo și cu Don Don Profesore, dispăruți.

Sună telefonul. Aud o voce alintată și dragă:

− Tati?! Putem veni pe la tine?

− Da, iubita lui tata, dar care noi? Tot…?

− Nuu! Un băiat dulce și scump pe care ai să-l îndrăgești din prima clipă. Trecem pe la tine și apoi urcăm și la frate-miu că ne-a invitat de Revelion.

− Și  lui Don Doctor Docent Honoris Causa i se usca mâna dacă dădea și el un telefon?

− Iartă-l tată, că mult s-a zbătut și, când o să vină dinaintea ta, vrea să vie cu fruntea sus. Suntem la poartă. Acu sosim!

Mă uit la bucătăria în care parcă s-a eviscerat o balenă și gem:

− Nuuu! Not again!

***