Acuma, de parcă n-ar fi fost destulă faza cu puii de hering împrăștiați prin toată bucătăria, mă trezesc și cu Fane, de mi-a fost șef de echipă, cândva de mult, pre când inginer eram doar numele și-o poză pe-o diplomă.
Măi, ș-abia ce ne liniștisem și noi, de stăteam la masă, eu descoseam, cu aplicație, pe proaspătul, ultim mascul, din viața amoroasă a lui fii-mea, iar ea se întreținea, amabil, cu Don Profesore, de nu s-a dat plecat în ciuda tuturor apropourilor și-un Costică oleacă înnegurat de-l păzea ca moaștele lui Parascheeva.
Mai, și-mi intră Fănică, ca-n gară, că aici îi ș-o greșeală de-a mea, prea le dau nas, dar în genere-s băieți de comitet, se dau în stambă numa’ când ți-e lumea mai dragă, chitrofonit bine:
Steaua sus răsare/ Steaua strălucește/ Și lumii vestește, Ța, ța, ța, căpriță ța/ Te-am adus din Belgia… Hâu!
Și n-apuc să mișc căci Costică, odată se ridică, mult cum e, și-i face vând lui Fane pe hol de s-a dus vâjâind și-apoi îl ia de-o aripă și pe Don Profesore:
– Is enough!
Iese și-n urma lui aud cum yala face un clanck, definitiv.
Copii izbucnesc în râs, și râd și eu, deși cam mânzește…
Mihail stories 