Moartea limbricilor

Adică, care pe care… Iar eu, mai limbricoi că așa m-a fătat mama, am făcut un dans erotic cu o prospătura d’asta exotică.  Era mică dar insistentă !!!

O uimire ce te cuprinde privind de jur împrejur: Limbrici, tenii….oxiuri.

Zici că-i cunoști, că te știi cu ei: cu un limbric pe la vreo 6 luni, o cunoștință întâmplătoare, așa prin laptele matern, de prin tetina cu care, tata a frecat-o pe mama ca să-mi facă un frate.  Și pe ea, doamna tenie o știi, ești sătul de ea, de când v-ați cuplat suge tot. S-a instalat comod între sufragerie și serviciu și te suge, insațiabil, te suge, dihanie și tu nu știi că se rupe în bucăți și-i va suge și pe ăilalți, papagalilor, iar când începe a vă mânca în cur vă văitați de noi, oxiurii, carele ne bucurăm și noi cu ce rămâne…. Și vine câte-o tricocefaloză exotică d-asta dom’le, de s-a plimbat gratis din Gabon în România pe-un ananas sau o portocală, că nici în cur nu mai avem tihnă.

Plecăm în pribegie…

 

Prea multe amintiri nu am. Ştiu doar că m-a luat un frig groaznic şi cum de-astea am mai păţit, până să dau ochii peste cap, am apucat să sun. Tremurând şi simţind că mă umflu m-am urcat în salvarea care a venit prompt, după care s-a rupt filmul.

Când am făcut ochi, primul lucru pe care l-am simţit a fost mirosul, inconfundabilul miros de spital : dezinfectancte, dejecţii şi transpiraţie grea, de frică de moarte.

Dau să mă foiesc, perfuzii. Oops!!! Fac ce fac şi de astea nu scap, de ani de zile maţele astea mă urmăresc mereu, cu un fel de parşivenie adâncă. Privirea se focalizează pe o crupă rotundă, bine strânsă într-un sarafan alb: Oops!!! dau a zice dar iese doar un „wow” anemic. Nici restul nu e de aruncat. Mă priveşte de parcă nu mi-a dat ţâţă îndeajuns:

– Te-ai sculat!

– Nu ştiu, gâjâi, cu ochii la balcoanele generoase, vezi de-o probă…

Tresare, se apropie de pat. Mâna ei se ridică şi zic că o să-mi tragă o palmă. Nu. Mă caută doar la frunte:

– Ai temperatură.

– Cum te cheamă?

– Angelica…

– Ce-am?

– Te-ai infectat cu un parazit tropical.

– ????

Adorm instant.

 

Perfuziile mă ustură. Mă enervează un nefericit care povesteşte concentrat, nişte chestii banale, la o gaşcă ad-hoc, dar cel mai tare mă enervează plosca de plastic de sub cur, care nu-i aşezată bine şi-mi intră în carne.

Vizita. Doctoriţa mă priveşte ca pe un rahat uitat în ploaie:

– Nu aveţi asigurare de sănătate, va trebui să vă externăm.

– Foarte bine. Deja am început să mă împut aici. Am asigurare MediHelp. Poate calculatorul vostru a luat și el o tropicală de-asta.

Se uită şi mai scârbit la mine. Adică s-a uitat la mine ca la duşmanul ei personal şi eu nu-s prea dus la biserică:

– Ce te holbezi la mine. N’o să-ţi stau în genunchi cu plicu’n gură? Vreau obiectele mele personale. Portofelul şi telefonul. În portofel am cardul și vreau să-i sun să explic ce am pățit. Presupun că nu i-ați contactat…

Face stânga’n prejur și iese cu o demnitate ofuscată.

Între timp cota mea de piaţă, în salon, a crescut spectaculos.

Apare o asistentă supraponderală care dă să se apropie de mine. Nu mă citesc la început, dar când văd că trage de perfuzii îmi ies complet din pepeni:

– Cocoană, dacă te atingi de alea…  Eu, îţi garantez, că nu o să mai schimbi decât rolele de hârtie igienică din closetul gării.

Dihania ştie ceva căci se îndepărtează.

Vine un sanitar cu portofelul şi telefonul, trase într-o pungă de plastic și mirosind a dezinfectant. Mă uit. Nimic lipsă. Într-un fund de portofel pe o chestie mai dosită am 100 de euroi. Îi zâmbesc şi-mi răspunde complice. Deci se poate.

 

Am scăpat de ploscă şi mai am doar două branule ca să mă poată răstigni când vor. Tot corpul mă furnică dar asta-i o senzaţie cunoscută: ultima oară când m-a înţepat o viespe mi s-a pocnic carnea pe la încheieturi.

Mă ridic în cur.

20 de paturi aliniate milităreşte. Mă uit la tavan, la ferestre…

– Măi fraţilor da’ unde suntem ? Ăsta-i Preventoriul TBC.

– Da, dom’le. Nu mai e loc la infecţioase. Au reamenajat aici o secție.

– Atât de mulți?

– Un lot de fructe tropicale infestate… Ouăle infestante sunt înconjurate de o coajă grasă astfel că embrionul rămâne viu atât la temperaturi ridicate cât și la îngheț. Contaminarea umană se face prin ingestia ouălor embrionate prezente pe fructele sau legumele contaminate. În circa 8 zile de la ingerare larva iese din ou și penetrează mucoasa duodenului. Simpomele în faza întâi sunt greața, constipația, febră, amețeli, sistemul imunitar o ia razna…

– Eu am crezut că am făcut un șoc anafilactic… le cam cu astea. Dacă văd o viespe parcă văd moartea în persoană.

– Primii pacienți cam așa au fost diagnosticați iar până s-au clarificat și au binevoit a trimite mostre de fecale la București, totul s-a transformat într-o infecție nozocomială. În faza a doua larva migrează în tractul digestiv localizându-se în cec…

Brusc în stern se urneşte o durere aprinsă, ca o flacără, care-mi cuprinde apoi pântecele. Mă lasă genunchii…

– Faza a doua, faza a doua, mai aud …

 

Belesc un ochi . Acum sunt într-o rezervă de două paturi. Aha, gândesc, n-am aruncat cu bani degeaba. Văd o bucă, bine strânsă în sarafan:

– Anjelica…

– Delirezi? Taci şi nu te mişca.

– Te iubesc ca pe primul nor alb și bucălat apărut dimineața pe cer, așa ca tine, acum, iar când boarea vântului te-a aruncat în braţele mele…. Auuu!!! Ce-i asta? Doare….

– Gentamicină… pe boarea vântului!!!

Realizez că sunt pe burtă.

– M-ai dezvirginat… hoaţo!

Linişte. Dau de mă întorc şi ameţesc. Nu e Anjelica. Ceva și mai promițător. O mână în mănuşi chirurgicale îmi strînge fălcile:

– Mai bine te-ai gândi la maţe… Și cine-i Anjelica?

Eternul feminin.

– Sor’ta geamănă!