Cu mască, fără mască

Ieri, pe la unșpici fără de-un sfert, scot trompa pe ușă.

Amușinez profund: cald dom’le, și-un miros de primăvară în toate atributele ei, cu ’enșpe mii de miasme fruste de natură revenită, în forță, la viață. Strănut violent atunci când soarele îmi explicitează, printr-o rază piezișă, praful care plutește agale într-o atmosferă galeșă și-atunci îmi zic că-i momentul perfect de-o plimbare.

Mă trag la țol dă fest, iau și trolerul (că nu se știe) și mă rostogolesc de pe verandă.

Costică vigilent:

− Iaca, o-nviat moartea!!! Da’, încotr-o, don Director?!

− Băăă! Da’ tu nu vezi ce-i afară?

− Văz, văz… de la șapte dimineață tot văz cum defilează cohortele de coronavirusuri! Un’te duci? Ți-ai luat declarația?

− Luat, mă pipăi la buzunarul de la piept, luat!

Inspir adânc aerul parfumat adăstând pe o băncuță din micul parc când, sunt salutat de-o băbuță pe care n-am recunoscut-o. E și greu, cu măștile astea de-ți acoperă toată fața…

− Hâu!!!

Mă pipăi pe fizionomie: canci mască!

În buzunare nu-i… of! A rămas în geacă, de… belfer!

Mă ia cu transpirații mai ales pentru că am tot văzut activitățile zeloase ale poliției comunitare, iar în Bârlad masca a fost declarată accesoriu vestimentar obligatoriu.

Chitesc  dealul pe care tocmai ce l-am coborât voios și mormăi în barbă:

− Da’ nu-l mai urc, fie ce-o fi. Ș-apoi dacă te-ntorci din drum îi cu ghinion.

De după colțul primului bloc îl văd venind pe Maloș, vecinul de mai la deal. Are botnița regulamentară.

− Vecineee! Tu ești salvarea mea! Dă-mi bot… masca, c-am uitat-o pe-a mea acasă și-ți dau, peste gard, trei când mă-ntorc acasă.

− Nu se poate! Dacă te infectez?

− Las-o bre, vecine… Ce dracu? Îți dau cinci, e bine?

−Nu se poate, și-o ia la deal.

„Ei lasă, măi vecine, n-oi mai avea tu ceva de reparat? N-ajungi tu în ghearele mele? Și atunci ai să vezi!!!”

Mă salt de pe bancă plin de mânie și nici nu realizez când am ajuns la ultima intersecție. Picioarele se opresc singure.

„De-aici încolo-i bâza!!!”

Mai trece o gospodină, mai stric o vorbă, dar ea dă din cap. Totuși, mă încurajează:

− N-am văzut pe niciunul. Îi sâmbătă și-s floriile…

Mai capăt oleacă de curaj. Mă strecor precum un infractor, tot după colțuri de bloc și ajung la cea mai apropiată farmacie. Ăștia au deschis două ghișee în ușile de la intrare, iar lumea stă afară, respectând distanțarea socială. Mă gândesc ce mișto ar fi fost pe o iarnă de-aia, de minus treizeci, de-am contabilizat la răboj, și mă înfig în față.

−Domnu! Domnu!

Ignor.

− Aveți măști?

− Nu avem, ne pare rău!

− Mda! Ronțăi pentru mine ș-apoi mă întorc către neliniștit:

− Ce te bagi în seamă, mă?!

− Are la „Berlin”, aud câteva voci conciliante, iar o domnișoară precizează:

− Dar sunt foarte scumpe…

− Mai scumpe ca o amendă de două mii de lei, nu cred, pun punctul pe „I” , iar lumea chicotește.

Magazinul „Berlin”, un market de cartier, a ocupat spațiul unui fost punct termic care distribuia apă caldă în cartier din aburul livrat de către fabrica de rulmenți. După privatizarea acesteia, afacerea a căzut, fiecare descurcându-se cum poate.

Acum, salubrizat și extins, mă primește prin cele două mari uși glisante, iar un ins mă pulverizează pe mâini cu o chestie parfumată:

− N-aveți mască, nu puteți intra, îmi barează calea cu brațul.

− Bine, dar pentru asta am venit…

Amicul pică un pic pe gânduri, apoi, acolo, adânc, se produce un declic și răcnește, de mi s-a ridicat tensiunea:

− Vasileee!!!

Apare Vasile, probabil un elev de profesională premiant la disciplina „obediență”:

− Da, patroane!

− Adu-o mască.

− Da’…

− Din alea desigilate.

Vine acela, tropotind, iar amicul îmi dă masca precizând:

−La ieșire să mi-o dați înapoi, mă scanează profesionist, că vă știu! Bine ați venit în magazinul nostru! Și face un gest larg din mână.

Dacă-i bal… bal să fie: mă sparg în aripe printre rafturi.

Uit complet de mască, bag târguielile în troler și dau să ies.

− Masca, mă barează amicul.

− Oops! Am uitat! Nu mă mai întorc, cât vrei pe ea?

− Nu se poate. Sunt pe inventar.

− Și eu ce fac?

− Mergeți și vă cumpărați…

Mă întorc la casa ce-a mai apropiată:

− Fătucă, dă-mi o mască!

− La rând, la rând, se aud vociferări.

− Domnul a mai fost la rând, îi contrează  casiera, avem doar set: 13 lei.

− Cât?

− Trei spre zece lei! silabisește fata. Haideți, domnule, că așteaptă lumea la rând!

Amicul de la ieșire rânjește:

− Mai poftiți la magazinul nostru!

Scot din punguța de plastic o mască și-o privesc: e clar că a fost confecționată de tanti Aglaia la o mașină de cusut Singer. Materialul e transparent, trece vântul prin el, iar cordeluțele sunt din elastic de chiloți.

Oftez și mi-o trag pe moacă.

Apoi mă trăznește un gând. Sun de-un taxi.

Mă lasă în față la primărie.

Intru. Înăuntru o portăreasă supraponderală se zburătăcește la mine:

− Nu aveți voie! Doar angajații primăriei…

− Șezi blând, îi zic. Ia de-aici o mască și dă-i-o lu’ don primare, cu tot cu bonul ăsta!