Soldatul Furicul se rătăcise.
La vremea aceea era al treilea soldat din rândul cinci al cohortei locotenentului Frimmi și păzea o ceată de lucrătoare, patrulând pe aripa sudică a perimetrului trei, când descoperise niște urme străine. Raportă imediat sergentului Floci care-l trimise în cercetare. Urmele erau încâlcite așa că se tot îndepărtă de turmă ajungând prin niște locuri ciudate și amenințătoare. Hotărî că e mai bine să se întoarcă și să revină cu o echipă specializată de cercetași când realiză că s-a rătăcit. Se urcă pe una din structurile acelea artificiale gândind că de la înălțime va vedea drumul spre casă. Pe undeva, acesta a fost și norocul său. O masă densă de spumă a năpădit platoul distrugând totul în calea ei și, în câteva secunde, orizontul se profilă curat, imens, intangibil.
Bine antrenat, începu, metodic, să caute urmele. Nu găsi nimic. Cataclismul ștersese orice urmă așa că se lăsă pe lăbuțe și se concentră: încet, încet, stomacul său distilă ultima hrană. Electroliți, mai mulți electroliți. Reuși, într-un final, să obțină un strop de magnetită: mentorul ar da cu mine de pereții grotei… dar cine s-ar fi gândit la așa ceva? filozofă Furicul și puse materialul într-un strop de salivă. Privi cum picătura magnetică se orientează după poli și exclamă: Aha! Într-acolo!
Își verifică statusul: sub 55%, trist, am consumat cam mult… trebuie să realimentăm. Ce să alimentezi? Pustiu cât vezi cu ochii. Blocă toate funcțiile inutile și, privind doar cu un ochi setat alb-negru, o luă hotărât către colonie.
Era deja pe pilot automat când primește informația de obstacol. Ridică antenele și baleiază pe toate frecvențele: structuri solide, material necunoscut. Deschise toți ochii: În fața lui un paralelipiped dintr-un material cum nu mai văzuse. Ocoli, lent, cu mandibulele ridicate agresiv și mai i se muie genunchii. Dinaintea lui se înfățișa o imagine demențială:
O prințesă era crucificată, iar un Arachnid tocmai ce se apropia, evaziv, întinzând fire mortale. Nu era timpul de ezitări. Atacă la punctul cel mai sensibil: încheietura labei. Mandibula clănțăni sec și laba căzu pe jos. Speriat de acest atac prin surprindere, Arachnid se retrase, nu fără a profera injurii și amenințări crunte la adresa tuturor neamurilor lui Furicul, care nu mai temporiză: Tăie, rapid, funiile ce o țineau captivă pe prințesă și o târî cât mai departe. Își trase, o țâră, sufletul apoi reveni și recuperă un val de funie, din lucrarea lui Arachnid, pe care-l aruncă pe-un umăr.
Prințesa tocmai se debarasa, nervoasă, de capetele de plasă lipite de chitina ei, iar Furicul nu putu să nu vadă torsul svelt, abdomenul lunguieț și lustruit, care svâcnea, promițător…
− Pe unde umbli, soldat?
Furicul făcu o plecăciune adâncă:
− Cu voia voastră, mărită prințesă, am recuperat un capăt de funie de la abominabilul Arachnid care tot ce voia să vă însămânțeze cu ale lui ouă scârbavnice.
− Da’ cine ți-a zis de vre-o înțămânțare, soldat?! Mă descurcam și singură.
− Pre voia ta, prințesă. Furicul se așeză în posterior. Sunt la ordinele Măriei Voastre.
− Ce te-ai așezat în dos? Hai să mergem. Nu putem fi prea departe de prima colonie…
− Se întunecă, prințesă. Ies Blatta. Nu-i deranjăm, nu ne deranjează. Mâine pe lumină… Acum trebuie să găsim un loc bun de odihnă. Vă simțiți în puteri? Urmați-mă!
Grota părea solidă deși puțin adâncă:
− Aici, Măria Voastră. Eu voi păzi la intrare.
− Normal…
Furicul își ieși din fire:
− Uite… prințesă. Nu ești din clanul meu… Nici din vecini… Nici n-am văzut vreodată semnul ăla de pe frunte.
− Am fost adusă în zbor de un Dragonfly. Vocea prințesei deveni persuasivă: Mă crezi, Războinicule?!
Bărbatul se întoarse pe cele șase labe și o privi:
Condiționarea strictă, de acasă, aproape nu-l lăsa să ridice privirea. Forță, ca și ultima oară, și descoperi o față ovală, de un ocru pal, pe care străluceau în mii de fațete doi ochi mari care-l priveau cumva speriați, o bărbie îngustă în care fremătau două mandibule minuscule… apoi privirea-i coborî spre torsul de viespe și… apoi spre abdomenul dolofan, promițător…
− Ce faci? se agită Prințesa.
− Eu? Treci în peșteră. Eu am să păzesc, aici, la intrare.
− Mi-e foame!
Furicul simți un junghi. Adormise lăsat pe labe și cu antenele ridicate atent. Vocea Prințesei îl readuse la realitatea crudă. Afară era o beznă aproape completă. Putea simți, totuși, mici mișcări de masă cu senzorii de pe picioare.
− Am să merg la vânătoare, îi zise prințesei. Nu ieși sub nici un motiv. Clar?!
Cu antenele ridicate și ochii holbați, ieși din grotă. Se ridică deasupra peșterii. Afară era un trafic intens. Șiruri de arthropozi se deplasau către ținte știute doar de ei. Știa că avea o singură șansă, o singură lovitură, decisivă. Ieși din ascunzătoare, sări în cârca miriapodului și-i băga mandibulele în ceafă, retezând ganglionul neuronal. Înainte de a se dezmetici careva, era deja cu prada în peșteră.
− Poftim Prințesă. Ți-am adus de mâncare.
− Dar mișcă!
− Mișcă pe dracu’. Furicul încălecă miriapodul și, din trei mișcări de mandibule , îl tranșă în bucăți. Mănâncă!
Încercă și el, dar descoperi că nu poate. Din cauza fălcilor supradimensionate nu putea să ajungă la hrană. Trebuia un biberon, ca la cazarmă…
Brusc, hidraulica îi căzu și pică în bot.
„Mai apuc să aud:
− Soldat?! Soldat, ce-i cu tine? și filmul se rupse!
− Așa, suge! Așa, viteazul meu!
− Acum ce facem?
Sătul și satisfăcut mă răsucesc pe-o parte și o privesc. Stă în lumină și se salubrizează meticulos. Întoarce capul spre mine:
− Se pare că nu ești chiar un soldat prost. Așa că ai să mă duci acolo unde copii noștri or să se nască. E suficientă prima poruncă?
− Da, regina mea!”
Așa își încheie străbunul Furicul prima cartă: Peregrinarea. Mâine vom citi din Carta a doua: Edenul. Gata! Ora de istorie s-a terminat. Mergeți acum la profesorul Fronhas la ora de științe aplicate.
***
Mihail stories 