„Dihania” varianta „google translate”

😀 dulce și sărat mi-a ridicat mingea pe net:

… și vorbind despre câini, cei mai mulți dintre cei mici vor iadul.

Nu voi uita câte oi trăiești: aveam vreo cinci ani și am plecat, alături de un sanie, cu poftă de Revelion. În acea perioadă își dorea până târziu, dacă ar fi să ajungem acasă doar pentru a fi așezați la masa festivă, așa că era întuneric când am ajuns la ritmul unuia dintre urâți, acela de: noblesse oblige. În timp ce ne pregăteam instrumentele – trăgeam hayonul – iar românii se adunaseră la ușa deschisă, numai un lătrat isteric se auzea și o bâtă roșie trecu între picioare și se grăbea spre noi.

Zburam ca niște perdite, care, eu, mai nefericit, mă împiedică de bufniță și cad larg. Dihania de câine (cred că un Beijing, pentru că în acele vremuri nu existau soiuri exotice de miercuri !!!) a văzut „victima” și și-a introdus dinții (cu o plăcere evidentă) în călcâiul meu. Roșesc ca gura unui șarpe și tovarășul trage o lovitură la cuibul animalului, care a precipitat evenimentele.

Lumina de pe verandă este aprinsă, lumea este bombată, femeile încep să se închirieze, bărbații sunt repezi, mă sperii și mai tare și fug cu javina agățată de piciorul meu.

Proprietarul casei mă prinde, Vasile: Te rog, copii, nu există nimic!

Nimic, nimic, dar Titza, după cum am aflat mai târziu că îi este numele, avea dinții încleștați de tendonul lui Achile și fălcile nu voiau să se dezintegreze. Geaba a încercat, la rândul său, și prin tot felul de manevre, cele mai multe dintre ele, către Titza, care acum se uita la noi cu disperare, fălcile ei se încleștau.

Curios este că, de la început, panica, m-am calmat, nu m-am rănit și am urmărit toată agitația din jurul meu, distanțată, ca și cum aș fi un spectator al evenimentului. Asta a fost până când a apărut mama, chemată rapid de vecini, care au empatizat cu mine repede, așa că m-am pus pe schiță.

– Hai să chemăm Salvarea, se aude o voce.

– Cine va veni acum, frații mei, spune altul, acesta este Anul Nou. Lasă-mă să scot mașina.

Eu, cu Titza, în față, în locul morții, mama în spate, înghesuită între Vasile și soția sa.

În situații de urgență, un medic cu versiune ușoară a sugerat când ne-a văzut:

– Am văzut multe în viața mea, dar ceva de genul acesta … niciodată.

A cântărit o estimare a lui Titza, care se gâdilă și ne-a făcut amândoi o injecție.

– Haide, oprește-te să păcălești, va fi în regulă, întreabă-i pe mulți și la bărbați: Acum sunt noi, hai să sărbătorim, ce naiba! Și pune niște coniac în niște ochelari Berzelius.

Și așa am petrecut anul: în camera de gardă, cu bărbații care beau coniac, femeile îl priveau dezaprobator, eu cu piciorul amorțit de la injecție și Titza sforăia încet pe nas.

Apoi, doctorul a desfăcut cu grijă fălcile câinelui, mi-a dat o tinctură de iod, mi-a pus un plasture și ne-a condus, amabil:

– O au de mulți ani!

Întoarcerea a fost apoteotică: eu în față, balansând cu mândrie și în interior, susținut de unele dintre cele două femei, iar în spate, vecina și Vasile cu Titza sforăind în brațe.

Nu aveam voie să plecăm și am sărbătorit acolo, dar nu știu cum se face, poate prea multe emoții pentru un corp atât de mitic pentru că … am adormit.

Nu se știa prea mult, la acel moment despre vaccinul antirabic, așa că dacă ești acum că îl vezi, poate exista o cauzalitate !!!

De atunci nu m-am întors niciodată cu spatele la un câine. Când îl văd întorcându-mă, mă răsucesc, privindu-l cu o privire grea și simte mesajul nonverbal, își strecoară coada între picioare, se întoarce cu ochii lacrimi și se înfundă, înfundat, pe nas.

***