Tot de-o sărbătoare: „Dihania”

 

sweet & salty mi-a ridicat mingea la fileu:

… și, apropo de câini, ăștia mici îs cei mai ai dracului.

N-am să uit cât oi trăi: aveam vreo cinci ani și-am plecat, dimpreună cu o gașcă de mahala, cu urăturile de revelion. Pe vremea aia se ura până târziu, de ajungeam acasă numai bine să fim așezați la masa festivă, așa că se întunecase când am ajuns în bătătura unuia din urători, că de: noblesse oblige. Cum ne pregăteam noi instrumentele – eu trăgeam buhaiul de coadă – iar rumânii se adunaseră la ușa întredeschisă, numa’ ce se aude un lătrat isteric și-o svârlugă roșă trece printre picioarele lor și se repede înspre noi.

Ne zburătăcim ca potârnichile, care-ncotro, eu, mai ghinionist, mă împiedic de buhai și cad lat. Dihania de câine (un pechinez, cred, căci prin vremurile alea nu se ezistau soiuri d’astea…  exotice!!!) reperează „victima” și-și înfige colții (cu o evidentă plăcere) în călcâiul meu. Eu răcnesc ca din gură de șarpe, iar tovarășul de buhai îi trage un șut în noadă animalei, fapt care a precipitat evenimentele.

S-aprinde lumina pe verandă, lumea dă buluc, femeile încep să chirăie, bărbații se reped, eu mă sperii și mai tare și-o iau la fugă cu javra agățată de piciorul meu.

Mă prinde stăpânul casei, Vasile: Stai cuminte, copile, că nu-i nimic!

Nimic, nimic, dar Titza, precum am aflat ulterior că o chema, avea colții încleștați de tendonul lui Ahile, iar fălcile nu voiau, chip, să se desfacă. Geaba au încercat, cu rândul și prin tot soiul de manevre, care mai de care, lui Titza, care acum ne privea disperată, i se înțepeniseră fălcile.

Curios e că, de după panica de început, eu mă liniștisem, nu mă durea și priveam toată agitația din jurul meu, distanțat, de parcă eram un spectator al evenimentului. Asta până ce a apărut maică-mea, chemată rapid de vecini, care m-a empatizat rapid, așa că m-am pus și eu pe bocit.

− Să chemăm Salvarea, se aude o voce.

− Cine să vină acuma, măi fraților, zice altul, acu’-i Anu Nou. Las’ că scot eu mașina.

Eu, cu Titza, în față, pe locul mortului, maică-mea în spate, înghesuită între Vasile și nevastă-sa.

La urgență, un doctor lejer abțiguit a sughițat când ne-a văzut:

− Multe-am văzut eu la viața mea, dar așa ceva… niciodată.

A cântărit-o estimativ pe Titza, care mârâia înfundat, și ne-a făcut la amândoi câte-o injecție.

− Hai, nu mai bociți, va fi totul bine, le interpelează pe muieri, iar către bărbați: Acu-i anu’ nou, să sărbătorim și noi, ce dracu! Și pune niște coniac în niște pahare Berzelius.

Și uite-așa ne-am petrecut anul: în camera de gardă, cu bărbații bând coniac, femeile privindu-i dezaprobator, eu cu piciorul amorțit de la injecție și Titza sforăind, încetișor, pe nas.

Apoi, doftorul a desfăcut, cu grijă, fălcile cățelei, m-a dat cu tinctură de iod, mi-a pus un plasture și ne-a condus, afabil:

−La anu’ și la mulți ani!

Întoarcerea a fost apoteotică: eu în față, șonticăind mândru și interiorizat, sprijinit de câte-o parte de cele două femei, iar în spate, vecinul și Vasile cu Titza sforăind în brațe.

N-am mai fost lăsați să plecăm și am sărbătorit acolo, dar nu știu cum se face, poate prea multe emoții pentru un trup atât de mititel căci… am adormit.

Nu prea se știa, pe vremea aia, de vaccin antirabic așa că, dacă acum sunt ăsta de-l vedeți, se poa’ să existe o cauzalitate!!!

De-atunci n-am mai întors niciodată spatele la un câine. Când îl văd că se dă cotit, mă răsucesc și eu, de-l fixez cu o privire grea, iar el simte mesajul nonverbal, își bagă coada între picioare, dă înapoi cu ochi lăcrămoși și pufnind, înfundat, pe nas.

***