Paradisul pierdut

− Eu sunt Tramihalus, Proprietarul navei. Ei sunt : Stefanidis- căpitanul; Vasidus- pilotul; Sofranas- navigatorul, iar ele sunt gărzile mele de corp, Rhitia și Trahia. Pot să știu de ce mi-ați sechestrat nava?

− Contrabandă și azil pentru persoane indezirabile.

− Convenabil. Dovezi aveți? Iar dacă pasagerii noștri au devenit peste noapte persoane indezirabile vă atrag atenția că suntem în zona liberă a portului. Trebuia să-i rețineți până a se urca la bordul navei mele. Vă trebuie acte de extrădare.

− Le vom primi în cursul zilei de azi.

− Până atunci eu protestez în numele Codului Liberei Circulații. Dacă nu îmi veți prezenta dovezi de acum în, ridic privirea către Sofranas, zece minute standard, vă voi părăsi fără regrete.

− Lucrurile nu stau chiar așa. Înaltul oficial vamal făcu un pas în față și se propti cu nasul în pieptul meu. Sunteți în jurisdicția Planetelor Asociate. Veți rămâne în custodia noastră până la definitivarea anchetei…

− Hopa? Anchetă? Cine a pronunțat cuvântul anchetă? Am înțeles că am fost opriți pentru o încălcare a carantinei iar la ultima inspecție s-a demonstrat, clar, că nava noastră este curată. Ați schimbat legenda: contrabandă și azil, acum anchetă… prea-s toate cusute cu ață albă… Domnul … cum scrie aici? Mă aplec: Înalt Inspector Regional al Vămilor și Porturilor, ce să mai cred? Cum se face că o navă mică, precum a noastră este încă reținută, iar două cargoboturi pline au părăsit deja astroportul?

− Este absolut hilar. V-am întrebat de destinația voastră…

− Este confidențială. Eu sunt proprietarul navei și pot să mă duc unde vreau, în limitele alianțelor bilaterale, și respectând culoarele de trafic. Nu trebuie să dau socoteală nimănui. Stimabile… eu mă retrag în cabina mea. Discuția asta m-a obosit peste măsură. Dacă în 10 minute nu părăsiți nava, voi pune escorta mea, Rhitia și Trahia se înfoiară brusc, să vă arunce pe sas afară…

− Este intolerabil, navele noastre sunt pe orbită, nu veți avea tupeul…

I-am întors spatele și am intrat în apartamentul meu.

*

Îmi scot pieptarul cu blazon și-l arunc pe pat. Greoi, mă las în fotoliu. Mormăi în barbă, nemulțumit: „De unde au aflat, de unde, dracu’ au aflat?”

Dulapul florentin din colț se dematerializează încet. Se scurge precum o avalanșă de zăpadă pe podea pentru ca apoi să se materializeze sub o formă translucidă:

− Da fată, o iau în brațe, ea unduiește puțin, iar apoi se stabilizează, de unde dreaku’ au aflat. Coada i se înfoaie în evantai, se lasă mângâiată pe spinare, scărpinată la ceafă, apoi susură galeș la urechea mea.

− Și acum îmi spui?

*

Am plecat de pe Debulus acum trei luni cu o încărcătură de trufandale pentru Rochis. Pe la jumătatea drumului am primit un SOS. Căpitanul nu a fost de acord, dar eu am insistat să răspundem chemării.

− O să ne aducă numa’ belele, protestă Ștefanidis. De ce nu ne vedem de drum? Și doar am zis că o să închid senzorii de distanță pe timpul călătoriei.

− Și dacă-i Federația care ne verifică? Rămânem fără licență. Și dacă sunt oameni în primejdie? Cum te-ai împăca cu stropul de compasiune pe care-l mai ai?

− … și dacă-s pirați și ne pun pielea pe băț…

− Nu… Mergem să vedem ce-i acolo.

Acolo am găsit o navă făcută praf cu doi oameni în agonie refugiați în sas-ul navetelor. Unul a murit la transbordare iar al doilea a ajuns cu răni grave în chesonul medicului automat. A doua zi, pe la prânz, medicul m-a anunțat că nu poate face nimic pentru pacient dar că e conștient și vrea să vorbească cu mine. S-a dovedit că acest muribund este Arden, căpitanul navei. Cu limbă de moarte m-a rugat să-i îndeplinesc ultimele dorințe. Am promis solemn și, împăcat, s-a stins. A doua zi am făcut onorurile de înhumare ale celor doi după care am ordonat căpitanului să aducă nava travers pe rămășițele calei vasului rigelian. Am plecat cu escortele mele într-un mic scuter și ne-am întors în jumătate de oră. La ordinul meu s-au aruncat trei litri de trilitiu peste resturile navei pe care i-am aprins cu o salvă de fazer.

Nu a rămas nimic în urma noastră.

*

Rochis e capitala Planetelor Asociate, o uniune politico-economică tolerată de Imperiul Allderbran și la cuțite cu Regatul celor cinci insule ale lui Debulus, recunoscut de Federația Planetelor Libere cu capitala pe Terra. Pacea este fragilă și cele două mici entități statale sunt folosite drept tampon de către marile puteri, lucru prea bine cunoscut și care produce imense cantități de gargară naționalistă de ambele părți.

Nava noastră a fost puricată la sânge și nu i s-a permis să intre în port, lucru care, iată, acum se dovedește benefic. Căpitanul însoțit de Sofranas, care era și contabilul meu, a coborât cu naveta doi la o întâlnire cu misiții și în câteva ore cala navei s-a golit iar buzunarele mele s-au rotunjit mulțumitor. Am consemnat la post un Vasidus nefericit, cu promisiunea de a mă întoarce repede, și însoțit de gărzile mele am coborât cu naveta unu în capitala Rochis.

*

− Au trecut cele 10 minute domnul Înalt… În acest timp mi-am permis să fac un mic protest la consulatul nostru. Terranii nu sunt, și nu vor fi niciodată, sub nici o îngrădire. Afară din nava mea!

− Nu vei îndrăzni…

− Ba și încă cum ! Umflați-l!

Fetele se conformează instant.

*

Primul drum l-am făcut la Căpitănia Portuară unde am plătit taxele de tranzit și mi-am reînnoit asigurarea apoi am căutat domiciliul Căpitanului Arden.

Un anticariat.

Îmi deschide o tânără minionă cu ochi verzi și părul ca o torță. Zâmbetul amabil i se topește văzând fața mea gravă și, înăbușindu-și un suspin, mă invită înăuntru. Fetele încep Litania celui pierdut, iar eu predau Pieptarul cu Balzon. Tânăra se ține mândră. Face cinste tatălui ei întonând Acceptarea aproape fără tremur, apoi ne invită la Ceaiul Ritual. Mă scuz acuzând treburi care nu suportă amânarea și o rog să-mi deslușească o adresă. Aruncă o privire și mâna începe ai tremura:

− Nu puteți merge singur, îmi zice, ignorând gărzile care se înfoaie jignite.

Vom merge doar noi doi și asta după ce se întunecă bine. Acum poftiți la ceai până ce nu mă pierd de tot și mă pun pe bocit.

*

− Ce facem? Ștefanidis are o față îngrijorată. Crucișătoarele alea ne închid calea.

Mă uit la pilot.

Râde:

− Ca la Plopeus?

− Îhî!!!

− Suntem prea aproape, le rupem navele în două… Ca să nu mai zic de implicațiile diplomatice.

− Te-ai moleșit, Stefanidis. Oricum, ceva îmi spune că nu vom mai călca pe aici… multă vreme. Îmi reiau calitatea de căpitan ca și proprietar al navei. Scuterul te așteaptă… Ai acolo ultima plată și obiectele personale. Fetele…

Astea rânjesc. N-au mai avut de mult atâta treabă …

*

La insistențele tinerei mă schimb în niște haine ale căpitanului. A trebuit să dau dovadă de toată puterea de convingere pentru a le face pe Rhitia și Trahia să rămână în casă.

Ne strecurăm pe străzi întunecate și pustii. La un moment dat fata se apropie de ușa unei case mohorâte și, după ce lipește mâna de un lambriu, ne strecurăm înăuntru. La fascicolul unei lanterne de camuflaj mă conduce prin mai multe încăperi pustii și se oprește în ceea ce, cândva, fusese bucătăria. Apasă, trage, și o porțiune din soba de teracotă se desface descoperind un culoar strâmt. Mergem cale de peste cinzeci de metri prin bifurcări și coturi, urcușuri și coborâșuri.

− Tuneluri săpate pe vremea ocupației debulane. Ridic din umeri: peste tot la fel. Încerc să memorez, dar mă las păgubaș. Sunt la cheremul copilei care, impasibilă, deschide încă o ușă mascată și întră într-un beci. Urcăm la parter. Dintr-una din camere se aude un sforăit răsunător. Mă bufnește râsul.

− Cine-i? Cine e aici? În cămașă de noapte, cu tichiuță în cap și-n picioarele goale, un moșneguț apare în ușă. Râsul îmi înțepenește în gât căci în mâna dreaptă, bunicul are un disruptor care te poate împrăștia pe pereți doar cu un sughiț.

*

Stefanidis îl lăsă de navigator într-o speluncă și se îndreptă spre centrul orașului. Pe o terasă se întâlnește cu un individ. Acesta din urmă ascultă atent cele spuse de căpitan, aprobă din cap și-i înmânează un plic.

*

Rhitia și Trahia stau complet nemișcate. Dacă n-ar răsufla ușor ai zice că-s statui. Coama li se zbârlește brusc . Cineva umblă la ușa de la intrare. Se despart tăcute. Matahala nici n-a știut ce s-a întâmplat. Înainte să se dezmeticească era legat și cu un căluș în gură. Trahia iese ca o umbră. Afară se aude un icnet. Se întoarce cărând o formă care cândva fusese umană iar acum arăta precum un sac cu cartofi.

*

− Unchiule, a murit tata… !

Cu o iuțeală incredibilă dispare în cameră și reapare îmbrăcat:

− Să coborâm în beci.

Aprinde lumina și ne privim :

− Tramihalus… rup tăcerea.

− El este căpitanul care a găsit nava, continuă fata.

− Deci, până la urmă, l-au omorât… Ceva indicii despre cine a făcut asta?

− Nava era atât de boțită încât e de mirare că-i mai funcționa SOS-ul. Disruptoare… Metalul se fărâmița de parcă era lut.

Cu limbă de moarte mi-a lăsat asta. Mi-a zis să ți-o înmânez personal.

Fața i se luminează:

− Deci a reușit. A reușit până la urmă.

Cu mișcări îndemânatice introduce cristalul într-un lector cuantic. Spațiul se animă umplându-se de șiruri nesfârșite de cifre care ondulează în aer. Aduce de sus un alt lector și-l pornește și pe acesta. Cele două holograme par a fuziona.

− Știi ce-s asta? Mă privește cu ochi sclipitori.

− Nu știu… ezit. Mă uit mai atent: cele de sus par a fi coordonate spațiale, cele de jos nu știu ce sunt…

− Dar știu eu. Da. Ai dreptate. Sunt coordonate spațiale.

Mă privește din cap până-n picioare: Ai o navă acolo sus, nu-i așa?

− Da.

− Atunci tocmai ți-ai găsit clienți. Avem o plimbare pentru tine. Avem bani destui. Ai să te îmbogățești!

*

Studiez documentele, par în regulă. Le recuperăm pe fete și ne îndreptăm spre astroport. La poarta trei, un oficial adormit. Prezint actele. Le scanează plictisit și apasă pe un buton:

− Drum bun…

*

În capitală se face dimineață. Trecătorii se adună în jurul celor două ființe legate fedeleș, spate în spate, și cu căluș în gură. Două mașini oficiale frânează în trombă. Mulțimea este dispersată, cei doi sunt dezlegați, dar când să se urce în mașini pământul se cutremură și magazinul cochet pe care scrie Anticariat face brusc implozie. La ceva distanță o bubuitură similară transformă în scrum pe sora ei pe care scria Consignație.

*

− Pe la două- trei ancabluri o să deschidă o linie ca să ciripească, porcul… Atunci tu o faci ca la Plopeus!!!

− Căpitanul? Un trădător?

− Pe sub nasul vostru… Cască, măcar acum, bine ochii și bagă vectorii!!!

Sofranas țipă din sfera de navigație:

− Sincronizare la 3, 2, 1… Acum!

Trag manetele. Brusc, nava se zguduie și o ia cu toată viteza de care e capabilă în marșarier.

Dezorientate crucișătoarele încearcă să ne ajungă, dar sunt lungi și subțiri, un vector inerțial imens. Se rotesc lent, doar din giroscoape, cătându-ne cu boturile ascuțite. Până ele să pornească motoarele principale răcnesc:

− Inversez! Ai găsit fereastra?

− Găsit! țipă Sofranas,

− Vectorii la limită, șoptește Vasidus

− Salt!

Nava pare a se rupe în bucăți. Cărând cu ea mediul fizic ce o înconjoară trece brusc în a cincea dimensiune. Suntem bombardați de unde gravitaționale. Pereții ondulează de parcă ar fi din cauciuc, iar noi simțim cum ni se dislocă oasele. Am fost mult prea aproape… saltul se face după ce ai ieșit din sistemul solar tocmai pentru a nu interacționa major cu gravitația planetară .

Mă gândesc la crucișătoare. În vidul absolut creat de dispariția noastră gravitația le-a strivit unul de altul. Or să aibă ce repara… Dar noi?

− Raportați!

− Sistemele vitale în ordine,

− Gradientul la minim, nu știu unde suntem…

− Procesorul s-a tâmpit…

− Masă importantă la peste 100 ancabluri, ora cinci .

− Închide tot. Vom fi în silent approach…

− Adică ai știut?

− Normal!

*

− Sunteți niște imbecili!

Cei doi agenți rânjesc tâmpește. Sunt încă sub efectul narcoticului în ciuda celor două injecții de dezmeticire.

− Am respectat ordinele, graseiază unul, iar celălalt îl aprobă clătinându-se. Am efectuat pânda la domiciliul respectivei și, când a părăsit clădirea, am descins pentru percheziție. În interior se pare că se mai afla cineva care ne-a imobilizat pe amândoi, deși ați spus că e singură…

− Absolut profesionist, bâiguie rânjind și al doilea.

− Luați-i de aici, se burzuluiește șeful

− Fătuca nu era singură. Era cu un mascul bine, așa la cinzeci de ani, nu se lasă dus un agent.

− Și?

− Orinis i-a filat și apoi s-a întors la consemn…

− Și?

− Au intrat în Consignația de pe Lionel, cred de cătau locșor…

− Și acum spune-ți?

− Păi eram la consemn… nu ne-ați întrebat!

*

− Un asteroid… Navigatorul e siderat. Un asteroid la parseci buni de orice alt sistem solar. Așa ceva n-am văzut și mă frăsui de ceva timp p-aci.

− Lasă speculațiile filozofice și trimite trei sonde. Vezi de avem musafiri nepoftiți.

*

Pe proaspeții noștri armatori îi consemnasem în naveta doi, presetată să-i ducă în sistemul Aldis , unde niște prieteni ar fi urmat să aibă grijă de ei. Cum treaba era destul de încurcată, dar nu mai încurcată ca-n alte dăți, mi-erau datori cu garanții suplimentare, dată fiind evoluția ulterioară a situației. Faptul că, la nivel planetar, un anticar cu o nepoată minionă, stârniseră atât de tare cuibul de viespi guvernamental, îmi provoca îngrijorări suplimentare. Trădarea lui Stefanidis, care-mi era căpitan de cinci ani, ridica din nou, mari semne de întrebare. Miza trebuia să fie foarte mare. Deja simțeam fibrilația cunoscută care mă încearcă de fiecare dată în fața necunoscutului și a aventurii.

Ritha și Trahia intrară primele și la vederea dulapului florentin își zbârliră coamele. Pășesc prin sas în camera de protocol a navetei. Cei doi stau aproape îmbrățișați, iar fata dă semne că a plâns. Are ochii roșii și buza de jos răsfrântă și roșie de parcă ar fi mușcat din ea. Îmi desprind cu greu ochii de pe gurița ei, ca o cireașă, și-i fixez pe unchi:

− Anadoxie Papadopol Artenidis, citesc datele înscrise în actul de identitate, născut… bâra, bâra, rezident… Cum preferați: Anadoxie sau Papadopol?

− Domnul Căpitan, prefer titulatura de Profesor, e mai lejer, iar Artenidis ar fi cel mai indicat în public.

După această finuță punere la punct nu văd altceva de făcut decât ca, dregându-mi adânc glasul, să-mi îndrept atenția către domnișoară:

− Anadina Elianias Artenidis…

− Ana, doar Ana, se precipită fătuca. Domnule Căpitan, deja suntem atât de îndatorați… ați avut grijă de tata în ultimele lui clipe, ne-ați salvat de pe planetă, acum ați acceptat această aventură care deja v-a pus într-o postură foarte delicată. Nu avem cuvinte suficiente de mulțumire. Vă suntem datori cu explicații și vi le vom oferi!

− Până una alta vă invit în apartamentul d-voastră. O să aveți acolo toate comoditățile. De mâncat , se mănâncă în cambuză la orele de masă și să știți că nu am cedat în fața nimănui. Eu mai am câteva chestiuni de rezolvat…

Ritha și Trahia îi încadrară și părăsiră naveta.

− Nu acum, Philia. La mine-n apartament. Dulapul florentin tremură un pic apoi, ca o boare, se strecoară afară.

*

Generalul se foiește în fotoliu și-l țintuiește pe aghiotant cu ochii săi cenușii:

− Doar nu s-au volatilizat.

Abia sosise de la Comisia Parlamentară Interdisciplinară unde luase o papară cu vârf și îndesat. Cele două crucișătoare, mândria flotei rochane erau atât de mototolite încât, dacă ar fi fost după el, le-ar fi aruncat la gunoi. Mai rău era cu cei peste o sută de răniți, dar mai ales cu mândria știrbită a flotei.

Ziarele deja țipau cu glas tare, unele puseseră banderolă neagră pe colțul edițiilor speciale și mirosea a căderi de capete.

Nu i se putea reproșa nimic. Acționase ca la carte, dar mai știa că, dacă nu va găsi nava care batjocorise o întreagă flotă, mai bine își scrie demisia chiar acum.

*

− E curat. Deși n-am cercetat chiar toate găurile de șobolan, pe care le are din belșug asteroidul ăsta, pot spune că n-a călcat pe aici picior de om.

− Da? Ia dă-te de la comenzi. Privește și învață de la tata tău…

Setez câteva comenzi. Cargobotul se apropie de asteroid pe o curbă alungită. Brusc, pe navigator se ițește un culoar de zbor.

− Eeee? N-a călcat picior… ia urma.

− Da’ ne izbim de bolovan… adică… Îu!!!

Vasidus sughiță la vederea celor două porți care, silențios, deschid calea într-un tunel marcat cu lumini de navigație.

− Ce-i asta șefu’ ?

− Fiecare bărbat care se respectă trebuie să aibă bârlogul lui. Locușorul lui de tihnă unde să nu-l găsească nimeni. Meritele nu-mi aparțin. Asta e o lucrare veche de mii de ani. Probabil un sălaș de pirați. Străbunicul la descoperit din întâmplare .

Tunelul se sfârșește într-o grotă imensă:

− Aterizează acolo, în partea dreaptă. Puneți pilotul automat să facă o defragmentare totală a navei. Tot ce nu apare la inventarul de acum cinci ani să fie notificat. Vasidus, tancurile de alimentare sunt cele de colo, le vezi? Bun! De deparolezi cu asta. Îi dau un stick. Sofranus, o să am nevoie, în sala de mese, de o proiecție tridimensională a galaxiei. Cam la 1000DPI nu mai mult. Mă duc să verific bârlogul. Ne găsim în două ore.

*

Scuterul toarce în timp ce traversez grota. O senzație de plinătate mă cuprinde când cuprind totul cu privirea. Nu am mai fost aici de doi ani și totul e cum l-am lăsat. Mici roboți foiesc de colo colo cu sarcini prea misterioase pentru a încerca să le ghicesc. Totul e lustruit și cu aspect de nou. Mă atașez de sasul către zona rezidențială. Liftul mă duce în sala de comandă. Fac o verificare a sistemelor principale, calculatorul îmi afișează starea… totul e aproape perfect. Rectific pe ici, pe colo mai mult pentru a-mi pune o amprentă personală, mai rotesc odată privirea și trec în laboratorul medical. Introduc cele două fire de păr în scanerul molecular și aștept.

Tresar când văd afișajele, cer și o reprezentare grafică care mă edifică.

Pe drumul de întoarcere, ca de fiecare dată, un sentiment de vinovăție mă încearcă. Peste un milion de oameni ar putea trăi, în nenumăratele caverne săpate în trupul asteroidului, în siguranță și bunăstare, iar eu îl păstrez doar pentru mine… și tot ca de obicei, mă consolez la gândul că nimeni n-ar vrea o viață de șobolan, ascuns în negurile spațiului.

Sofranus și Vasidus dau ture, cu scuterele, navei cu aspect de cașalot cu gura căscată care adăstează în partea din stânga a peșterii. Văzându-mă, se agită sincron:

− Ce-i asta?

− Cine a gândit monstruozitatea asta?

− Monstruozitatea atinge jumătate din viteza luminii…

− Imposibil… Vasidus întoarce scuterul spre mine. Și la ce bun?

− E construită înainte de descoperirea saltului. Pe atunci viteza însemna totul.

− Fantastic. Și cu decalările temporale cum rămânea?

− Erau asumate. N-ați învățat la istorie de războaiele paradoxale? Luptele navale aduceau pe Terra nave din intervale temporale atât de diferite încât la un moment dat nu se mai știa cine, contra cui, luptă… Au fost cinci sute de ani de haos pe care i-a curmat descoperirea saltului inter dimensional. Dar, ca fapt divers… Nu am fi făcut nimic cu saltul dacă nu ar fi fost cei peste o mie șapte sute de ani de explorare clasică a galaxiei. Nu am fi avut suficient de mulți vectori pentru a declina un punct de convergență… istorie și geografie, copii. Gata? Hai la masă.

*

Inspectorul Hanudanis își frecă, aprig, tâmplele apoi coborî spre ochi, pe care-i masă până începu să vadă stele colorate. După mai bine de douăzeci de ore de interogatorii maraton nu a aflat nimic nou.

Afară se lumina, iar un agent îi aduse presa de dimineață.

Citi în fiecare ziar articolele cu misterioasele explozii din capitală, se amuză de imaginația reporterilor apoi, încruntându-se, notă fiecare variantă pe câte o bucată de hârtie și puse să fie verificată. Tocmai împăturea ziarele când îi sări în ochi banderola neagră pusă pe colțul unuia dintre ele. Spre deosebire de știrea lui, ciocnirea în spațiu a două crucișătoare cu sute de victime și imense pagube materiale, făcea prima pagină. Citi cu atenție. Unul din ziare făcea referire o navă de linie care s-ar fi aflat în zonă…

Ceru legătura cu Inspectoratul Vămilor, apoi cu astroportul, apoi cu un oficial abia sculat din somn care confirmă că cinci persoane trecuseră prin vamă cu o noapte înainte apoi se interesă dacă a sosit Comandantul.

Luă dosarul sub braț și ciocăni respectuos la ușa șefului.

*

− Eram tineri și plini de idealuri.

Artenidis instalat comod într-un fotoliu, cu un pahar în mână, ne privește părintește:

− Ca voi acum, văd foială. Eu am avut o patimă cu arheologia, sunt profesor cu doctoratul luat în Allderban, Ardenis, mezinul, cu astronomia și pilotajul, apoi am fost înrolați și am plecat în războiul cu debulanii. Eu am fost luat prizonier și repatriat după trei ani cu sănătatea șubrezită. Din banii ce mi se cuveneau ca fost combatant am deschis o mică consignație iar flerul meu pentru afaceri au făcut-o să prospere. Arden, lăsat la vatră cu gradul de căpitan, fire mai aventuroasă și-a luat mai întâi un velier cu care a făcut negoț între Rochis și Planetele afiliate apoi o caravelă și… acum opt ani un ditai cargobotul. Ne mergea bine la amândoi. Eu fiind o fire mai închisă, după câteva încercări dezastruoase, am decis că nu e de mine căsnicia, Arden și-a găsit o femeie cu care a făcut doi copii, familie pe care-o căra cu el de-a lungul și de-a latul qadrantului. Un accident înfiorător i-a ucis soția și băiatul, iar pe el aproape l-a desfigurat. Am insistat, l-am implorat, și mi-a lăsat-o în grijă pe copila lui, pe Anadina, care a devenit bucuria bătrâneților mele.

Se oprește din vorbit și o mângâie cu privirea pe fată care roșește toată.

-El s-a înrăit. A început să intre în cârdășie cu persoane dubioase, să facă contrabandă, să ducă o viață la limita legii. Acum cinci ani m-am trezit cu el, neanunțat, la ușă. Era beat și foarte excitat. Mi-a povestit că a făcut o descoperire epocală care v-a schimba fața lumii și mi-a lăsat un cristal și o amforă antică. Mi-a zis să le ascund cât mai bine pentru că este urmărit, atât de terrani cât și de cei de pe Allderbran, apoi a plecat și nu l-am mai văzut niciodată. Privește temător către Anadina dar fata se ține tare. Amfora am pus-o printre celelalte, în vitrină, iar cristalul în lectorul cuantic. Cum ai văzut, mon Capitan, cifre, cifre și iar cifre… fără nici o logică. În timp, persoane din ce în ce mai dubioase au început să se perinde prin consignația mea întrebând mai pe ocolite sau chiar de-a dreptul de fratele meu. Deși nu înțelegeam nimic am considerat totuși, de bun augur, să duc jos, în beciul antiatomic construit pe vremea invaziei debulane, cele două artefacte. Într-o bună zi consignația a fost percheziționată la sânge iar eu am fost interogat mai bine de 12 ore la poliția secretă.

Artenis dă semne de oboseală. Hotărăsc că este suficient:

− Și mâine este o zi. Toată lumea la culcare.

*

În pat după o baie fierbinte și un masaj, în care Ritha mai că m-a rupt în două, o simt pe Philia cum se strecoară în așternuturi. O scarpin după ureche și se întinde vibrând ușor la urechea mea:

− Da, fată. Și analizele de laborator mi-au zis același lucru.

*

Sirenele sună ascuțit. Sar din pat, iar Philia mă echipează expert.

− Ce-i? Deși știam ce e.

− Un crucișător terran și două nave de linie allderbane s-au apropiat de asteroid. Scanează cu unde tetha.

− Bine. Să-i apelăm.

Vasidus se uită la mine siderat: Șefu’…?

− Vrei să vin eu la consolă? Deschide un canal video. Să-i văd pe amândoi.

Generalul de divizie face instinctiv un pas lateral când în alveolă se întâlni cu imaginea holografică a celor doi inspectori allderbanezi:

− Ca cetățean al Federația Planetelor Libere și în conformitate cu îndatoririle pe care le ai, îți ordon, să predai imediat pe cei doi apatrizi și toate bunurile pe care le dețin.

− Ai uitat de drepturile mele ca cetățean al Federației, generale… și voi?

Jigniți adânc de interpelarea seacă, cei doi inspectori se studiară rapid din priviri:

− Cerem a ne fi predați imediat cei doi concetățeni pe care i-ai răpit.

− Împreună cu toate bunurile, se grăbi al doilea să adauge.

− M-ați sculat din somn… O să beau o cafea și mă voi consulta cu cele două persoane… Respectele mele!

Fac semn lui Vasidus. Ăsta cu o mână tremurândă închide legătura.

− Voi ați băut cafeaua? Rhitttaaaa!

*

− Șefu’… Nu-i de glumă.

− Șezi blând. Cu ce armament au, pot doar să-mi zgârie asteroidul… S-au sculat împricinații?

− Da.

− Ia să vină și ei la o cafeluță… Acu’ cât îi caldă.

*

− Deci?

− Urma să vă spunem chiar când ne-ați trimis la culcare…

− Desigur. Mi-era somn și încă o oră de minciuni nu mai puteam suporta. La subiect, voi continua eu: Am studiat atent cele două stickuri de memorie și am ajuns la concluzia că în ele se află referire la 17573 de sisteme solare, coordonatele spațiale de sus coroborate cu tot atâtea secvenționări genetice în coordonatele de jos. Noi, deocamdată, am explorat această secțiune, aripă a galaxiei, pe care am numit-o quadrant datorită formei și din câte știu și am în baza de date suntem 235 de specii cu intelect dezvoltat din care treisprezece au ajuns la tehnologia spațială. Ceea ce antropologi de pe toate aceste planete, acum afiliate, unite, dezbinate, reunite, etc, etc, este cum, deși la distanțe de zeci de ani lumină și în ciuda unor diferențe genomice uriașe, câțiva secvențiatori sunt comuni făcând reproducerea compatibilă între aceste specii. S-au tot emis supoziții cu comete, asteroizi, spori, pe de o parte și cu zeci de dumnezei pe de cealaltă parte… și treaba a rămas la fel. Și-i logic să rămână la fel. Ia spune-ți voi continuarea…dar fără povești de adormit copii.

Ana își privi unchiul:

– Te-am adus la Paradis.

Artenidis făcu un gest. Privesc la uriașul ecran holografic și nu-mi vine să-mi cred ochilor. Tremurând în cețuri o imensă sferă gri se conturează pe fundalul galactic. Citesc datele pe care mi le afișează senzorii: e imensă cam de mărimea lui Pollux, cel puțin 8 UA dar nu are aproape de loc masă de parcă ar fi goală. Brusc am o sclipire. Desigur. Desigur că e goală. Doar cu un soare cam de mărimea lui Sol înăuntru.

Paradisul.

*

− Vă sfidez și prin voi sfidez ambele uniuni stelare. Sunt în zonă liberă și acum, în prezența voastră care aveți și calitate de ambasadori plenipotențiari, îmi declar independența. Acest asteroid este teritoriul pe care mi-l reclam și care nu aduce nici o atingere nici Terrei, nici Allderbranului și, ca să nu ziceți că sunt băiat rău, vă fac un cadou.

− Nu poți face asta, te vom asedia, te vom…

Brusc, atât Generalul cât și Inspectorii amuțiră privind imaginea incredibilă de pe ecranele lor.

− Eeee? Ce ziceți? Vă fac cadou Paradisul. Mi se pare o compensație onorabilă.

Închid linia și mă răstorn în fotoliu privind spre Artenidis și Ana:

-Acum voi!

Ana păru că tremură:

-Artenidis și cu Arden sunt morți de mult. Au murit în război. Noi am luat doar formele lor. Străbunii, stăpânii noștri, au aruncat semințele vieții, au zidit Paradisul și au plecat mai departe. A fost gândit pentru un milion de ani, un milion de ani în care să ofere adăpost și bunăstare. Noi suntem paznicii. Ultimii paznici căci sămânța noastră a murit. Deși am lăsat toate semnele către el, toate au fost ignorate. Dacă o civilizație, cât de mică, și l-ar fi dorit cu adevărat, el s-ar fi înfățișat privirii ei dar nimeni nu a venit. Am considerat, tot noi, ultimii, să forțăm acum pe final și iată, după atâția ani de căutări am ajuns la tine și am realizat că tu îi vei aduce pe ceilalți.

− Paradisul vostru ce este? O lume fără contradicții, o lume lineară? Normal că nimeni nu l-a dorit. O linie continuă înseamnă moarte, cel puțin aici printre progeniturile străbunilor voștri.

*

− Fă legătura cu ăia.

Apărură pe ecran.

− Eee?

− O flotă se deplasează chiar acum pentru a restabili ordinea, se împăună Generalul.

− Douăzeci și șapte de crucișătoare sunt în drum spre voi, nu se lăsară mai prejos Inspectorii de pe Allderban, vin flote și de pe celelalte sisteme, neafiliate…

− Uite-i! Vedeți?! I-am adus pe toți, așa cum ați sperat, dar nu o să vă placă cum gândesc. Noi ne-am schimbat. Ne place să trăim liberi printre stele.

*

− Nu înțeleg, șefu’.

− Ai auzit de mașinile von Newman?

– Ăăă, cred că da…, au fost interzise acum multe sute de ani. Nu știu din ce motive…

− Construiești una care va face două ca ea, cele două vor face patru cele patru ….iese o nebunie geometrică care poate fi, lejer, scăpată de sub control.

− Și?

− Și, una din posibilele aplicații: o mașină Von Newman se multiplică sferic, înconjori o stea la distanța optimă. Condiții ideale de viață pe o suprafață echivalentă cu a zece planete…

Vasidus își făcu o cruce mare:

− O pușcărie de lux!!!

− Dacă zici tu…

*

Explicațiile au fost simple. Dacă cineva s-ar fi străduit ar fi realizat că asteroidul nu e de capul lui în cotlonul ăsta stelar. Era o bornă de hotar. Cele două flote, mândria unor imperii de carton se aflau față în față. Puterile erau echilibrate și-atunci… se răspândiră în jurul imensei sfere artificiale. Nici una din părți nu-și putea permite să lase așa ceva în mâna celeilalte. Din toate direcțiile porniră puternice impulsuri energetice care rămaseră fără rezultat. Atunci porniră disruptoarele.

Pe măsură ce energii în stare să distrugă un sistem solar avansau în vid cel care se intitula Artenidis șopti: Sfârșitul! Acesta este sfârșitul!  și, înainte de a putea fi oprit de Ana, făcu un semn. Imensa structura începu brusc să se resoarbă.

− E timpul să o ștergem de-aici.

Mă instalez la imensul panou de control. Asteroidul păru să se zguduie, apoi trecu brusc în a cincea dimensiune. Pe uriașul ecran aveam încă imagini. Uriașa sferă colapsa vizibil, strivind soarele central care sfârși într-o gaură neagră ce absorbi fără milă totul în jurul ei.

− S-a sfârșit!

Ana mă prinse de mână și privi disperată către unchiul ei care se dematerializa. Deveni translucidă, privirea ei mai dăinui un pic, apoi pieri.

*

− Vasidus! Calculează un curs nou, ți-l trimit acum. Mutăm cortul…

− Da Șefu’.

*

Philia se materializă încet :

− Nu fi supărat. Ați făcut bine că ați distrus Hidoșenia. Neamul meu exista deja pe vremea când au venit cei care s-au autointitulat Străbunii, de aceea și suntem atât de deosebiți de voi. Ne-au înrobit, ne-au decimat. A fost mare sărbătoare când, după ce și-au vărsat semințele prin toate colțurile galaxiei, s-au hotărât să plece. Legendele neamului meu, atâți câți am mai rămas, vorbesc de multe, multe astfel de locuri. Majoritatea locuite… cuști, capcane care să-i adune pe toți la un loc.

Iar când fructele se vor coace, ei se vor întoarce, vor veni să le culeagă.

***