Marea evadare (III)

…

În dimineața celei de-a treia zi îmi iau la revedere de la proprietăreasă, o despărțire lacrimogenă, căci Bubu a participat intens la sesiunile de seven o’clock cu poezii atât din memorie cât și din producție proprie și, cu promisiunea că vom reveni de fiecare dată când vom mai avea treabă în târg, îi mai trag un dos de palmă, ce-i drept mai mângâietor, și-mi reintru în drepturi.

Ne prezentăm la ghișeul portarului cu lecția învățată:

− Domnul Apostu, știți… eu sunt coleg cu el, colegii, Domnu’ Director, toți vrem să știm cum se mai simte… am auzit că-i bine, că a trecut peste depresie… decesul, dar poate nu știți… ce tragedie…

− Cum să nu știu! vezi că-i prin parc. Trece, mecanic, datele din buletin într-un catastif imens, îmi pune un ecuson cu „vizitator”, un număr de ordine și-mi indică: pe-acolo, pe la meri.

Îi mulțumesc și-l caut pe domnul Apostu, cu o altă legendă. Acum sunt o rudă îndepărtată îngrijorată de starea sa de sănătate. Se bucură ca un copil de dulciurile pe care i le-am adus și, la îndemnul meu, mi-arată unde este cazat, cum că este tratat bine, interacționez și cu o infirmieră căreia îi plasez o bancnotă în buzunar: ca să fie toate bine…

Mă despart de domnul Apostu și, mergând spre ieșire,… greșesc drumul.

Cu planul clădirii bine întipărit în minte, mă strecor prin culoare interminabile și ajung într-un hol central. E cel înspre care duce aleea principală și urcă scara impozantă de marmură. Locul e pustiu căci e ora unsprezece, ora de gustare. Traversez nonșalant și intru fără să bat la ușă.

Din spatele unui birou din lemn de nuc, directorul ridică spre mine o privire grea:

− Intră Darius! Te așteptam!

De după cele două draperii apar doi infirmieri solizi care-mi prind bicepșii într-o încleștare de oțel și-mi sucesc mâinile la spate. Nu pot decât să constat că toată aventura gândită de mine e un fiasco total.

− Darius, trebuie să recunosc că sunt impresionat. Iese de pe după birou și se apropie. Îmi ia bărbia în palme și o ridică la înălțimea ochilor lui. Privirea-i joacă în mii de nuanțe și-n toate recunosc doar cruzime, curiozitate și, adânc, o panică anquasantă.

Îl scuip în ochi și, aproape instantaneu, primesc o lovitură în ceafă care-l scoate din joc pe Bubu.

Rămân cvasi inert în brațele infirmierilor urmărindu-l cum se duce la micul lavoar unde se spală pe față și se dezinfectează, meticulos, cu lichide scoase din tot felul de șipuri de sticlă.

Revine:

− Ar fi trebuit să fii mort. Mort de o sută de ori. Mort! …Și tu îmi vii, aici, în casa mea, în biroul meu, în costum de cinci sute de euro, tu, pe care țiganii te-au aruncat în fața trenului?

Mă caută prin buzunare, scoate legitimații, buletinul…

− Extraordinar! Găsește pistolul pus la centură. Nu pot să cred!? Ce pizda mă-tii ești? Agentul 007?

Mă țintește și apasă pe trăgaci. Dacă-aș avea, cât de cât, control asupra lui Bubu, cred c-aș transpira intens. Așa, pot doar să-l urmăresc cum se chinuie cu pistolul. E clar că nu a mai avut așa ceva în mână și-l văd cum se enervează și-ntr-un final îl aruncă într-un sertar al birului. Oftez. Era aproape. Dacă debloca și a doua siguranță toată distracția se încheia aici.

Se pare că și Don Director nutrește aceleași sentimente confuze căci, după ce mai face câteva ture pe covorul persan, cu mâinile la spate și falca înainte, se oprește brusc și comandă:

− La camera doi.

Aici sunt așteptat de o asistentă cu aspect cunoscut:

− Domnu’ Apostu n-are rude… scoate bancnota de 50 de lei și mi-o aruncă în față. Privirea de mămică grijulie de până mai adineaori se schimbă, ochii verzi sclipesc din crețurile ce i-au înconjurat, iar grimasa buzelor care se fac pungă nu-mi mai oferă nici o speranță. Se apropie cu seringa în care e ceva de culoare portocaliu închis, țintind jugulara lui Bubu.

De data asta, și eu mă cufund într-un întuneric de nepătruns.

Întunericul devine nuanțat. Este o liniște ireală și totul e albastru. Mă simt ca prins în melasă, mii de fire mă leagă și-mi încetinesc mișcările. Ceva vine spre mine, rostogolindu-se. Oroare: e o așchie de oțel care trece la câțiva centimetri de obrazul meu. Mai văd și altele, una mai mare și răsucită ca un fractal intră silențios în pieptul meu, ricoșează elastic, și-mi văd sângele, niște bule mai mici, sau mai mari, care explodează în ralanti. O altă așchie îmi intră în abdomen și o pierd într-un plescăit grețos,  aerul parcă se subțiază, iar un sunet gros, aproape infrasonic, se năpustește asupra mea.

Fără timp, fără spațiu… sunt doar o ideie încă conștientă de corporabilitatea ei care se zbate precum o omidă atinsă pe perișori. În aceast zvârcolire ideatică lovesc alte idei, unele consacrte, stabile, cu țel, altele asemănătoare mie, rătăcite, pierdute în acest no mand lands.

Refuz aprioric această stare și, cum nu primesc de nicăieri un răspuns, mă sinucid într-o explozie apocaliptică.

Sinuciderea e în fapt un bec cu neon către care sunt holbați ochii deschiși ai lui Bubu. Încerc un dialog și primesc informații trunchiate. Bubu e drogat. Îi mai rău ca înainte. Nu mai știu nimic de corpul meu și probabil am murit, acolo, în viitorul pe care l-a întrezărit Bubu, și nici nu pot să coexist cu structura intimă a lui, care să-mi permită accesul la funcțiile psiho-motorii.

Dar înapoi în neantul acela neeuclidian nu vreau să ajung:

− Bubu! Scoală mă! Nimic. Scoală mă că… nu’ș ce-ți fac! Nimic.

Încep să meditez: câtă vreme am gânduri omenești, am conștiința mea individuală, înseamnă că am revenit în creierul lui Bubu.

Creierul, ca să emit o platitudine, e mare. E mult mai mare decât nevoia intrinsecă a proprietarului, și asta pentru că păstrează locuri pentru toate experiențele anterioare pe care specia le-a avut. Sunt grote nefolosite, dar în spiritul de mare risipă al structurilor vii, au fost lăsate acolo, că nu se știe, odată și odată va fi bune în supraviețuire, ceea ce e și cazul, acum.

Un sistem nu poate fi conștient de altul decât prin interacțiune. Deci, să interacționăm.

Întind axoni pipăind de jur împrejur. Mă retrag atunci când găsesc sinapse compromise de drog și găsesc o cale paralelă. Pe aici nu a mai trecut nimeni, de mult. Omul era ființă acvatică  în glaciațiunea Riss, de acum trei sute de mii de ani, când ne-am retras în mările calde de la ecuator.

Fixez mușchi nefolosiți, dar funcționali, fiind prinși în musculatura ulterioară, izolez trasee multipexate de nervi, și dirijez un aport de glucoză și adrenalină prin circuitele limfatice.

O să-i administrăm lui Bubu un șoc echivalent cu o defibrilare la două sute șaptezeci de juli.

La comanda mea, toți mușchii se contractă, iar adrenalina curge valuri.

Stângaci, trupul lui Bubu se ridică ezitant, apoi cade pe-o rână. N-am control asupra urechii interne, acolo unde miriade de cristale zaharide se rostogolesc într-o incintă tapetată cu terminații nervoase care, la rândul lor, compilate, ne spun unde-i sus, stânga, dreapta și jos, cu o acuratețe de o sutime de arc. Mă învârt prin zonă, dar peste tot dau de sinapse blegite de drogul, în exces, pe care l-a încasat Bubu.

Încerc altfel, relaționându-mi poziția la distanțele relative pe care le pot discerne cu privirea stereoscopică și, surpriză, de undeva, din neanturi ancestrale, îmi sare în ajutor al treilea ochi.

Într-o tranziție bruscă mă văd, fără mijlocirea ochilor, sau mai degrabă: îl văd pe Bubu, căci, acum distincția pare mai netă, căzut pe-o rână. Precum un scaner, mă pot roti de jur împrejurul meu și simt că pot a-l teleghida ca pe o marionetă. Comenzile sunt ușoare, e suficient să gândesc, iar trupul lui Bubu, supus acum interacțiunii altor forțe, misterioase, se conformează cu lejeritate de parcă nu ar avea masă și inerție. Calc ireal, practic neatingând dușumeaua, către ușă și aici am surpriza vieții mele: când dau să deschid ușa mâna se comportă ca o plastilină moale care se turtește și curge pe clanță pentru ca, mai apoi, când retrag mâna, să se reîntregească. Bubu, drogat cum e, n-are exaltări talamice, rămân doar eu, în stare de rațiune pură, să mă minunez, pragmatic, constatând că sunt într-o altă stare de agregare a materiei, una în care legăturile atomice sunt mai slabe, iar eu sunt într-o fază lichidă, spre vâscoasă.

La aceiași concluzie ajung și cei doi infirmieri care, probabil pândeau pe după ușă.

Încearcă să mă apuce, dar eu sunt ca o gumă elastică și mă scurg din mâinile lor. Observ cu un amuzament absolut rațional cum li se zburlește părul pe ei, holbează ochii, pentru ca în final, să-și piardă complet mințile și să fugă răcnind.

Calc, la fel de aerian, pe urmele lor, încercând să refac un traseu către biroul directorului. Starea asta paradoxală mă lipsește de un control fizic eficient, sunt doar voință, așa că experimentez. Cum nu pot să deschid uși, descopăr că, totuși, mă pot strecura prin cele mai mici spații așa că, în căutarea mea îmi strecor capul prin găuri de cheie, prin rosturi de tâmplărie, prin ferestre întredeschise, peste tot semănând o groază talamică de nedescris. Nebunii își ies, realmente, din minți, iar spitalul începe să clocotească precum un cazan supraîncins.

Mi se pare că descopăr câteva similitudini și încep să avansez, plutind la câțiva centimetri de podeaua de marmură, către holul central.

În urma mea, haos total.

Ignorând, olimpian, toate manifestările de nebunie paroxistică, dintr-un spital de nebuni înnebunit, mă apropii de ușa impozantă, capitonată cu piele bătută în ținte de bronz, de la biroul Directorului. E aproape etanșă,  dau câteva ture aeriene inspectând pereții și descopăr, totuși, o ramă de fereastră închisă neglijent. Mă strecor în birou. Medicul cu-i aici, mai dau o raită pipăind în dreapta și-n stânga și simt puterea glandei pineale slăbind. Devin din ce în ce mai greu, senzații se năpustesc asupra mea dimpreună cu comentariile a două creiere frustrate și, consider că-i indicat să adăstez undeva. Ochesc un fotoliu comod și-mi depun substanța eterică, în curs rapid de materializare, în el.

Afară e o mare disperare, se aud răcnete, zgomot de geamuri sparte și de mobile răsturnate, precum și sunet de sirene de ambulanțe și poliție.

Eu încep să mă simt. Cu un declic, apare și Bubu, lejer năuc și acuzând dureri peste tot, dar mai ales la ceafă, unde în ultimul timp a tot primit „încurajări” colțuroase, așa că începem să ne oblojim unul pe altul, cu ochii la ușa impozantă din lemn de nuc.

Îl așteptăm, amândoi, pe Don Director!

E bun. E foarte bun. În jumătate de oră face ordine într-un spital atins de apocalipsă. Îl aud dând indicații precise, hotărâte, vacarmul slăbește, mașinile de salvare, de pompieri și ISU se retrag și se face liniște.

Mai aud rumori în dreptul ușii, o cheie răsucindu-se în broască și-l văd intrând intempestiv. Nu mă vede. Se duce către una din ferestrele înalte, care dau înspre alee și rămâne, vibrând talamic, privind în gol, cu mâinile mari, de plugar, aduse la spate și tot săltând pe vârfurile picioarelor. Se liniștește, încet, și ceva, probabil privirea fixă din ochii lui Bubu, îl avertizează subliminal. Rămâne nemișcat, personificarea vie a prădătorului care se simte, la rândul lui, vânat.

Se întoarce lent.

− Tu! Blestem! Blestemul meu…

− Eu. Și nu vei scăpa până nu-mi vei zice tot.

− Ha! Deci încă nu-ți amintești nimic. Bine. Înainte de a încheia, definitiv, toate astea, poate că-ți sunt dator cu o explicație: suntem frați gemeni, dar bivitelini, de-asta semănăm și atât de puțin. Eu m-am născut primul, tu aveai cordonul ombilical răsucit pe după gât și ai fost declarat mort. Ai fost înfășurat într-un scutec și trimis la morgă. Inexplicabil, ai început să țipi pe masa de disecție, speriind pe toată lumea, a fost chemat directorul, avea-i un APGAR infim, sub orice șansă de supraviețuire, iar tu continuai să-ți răcnești dreptul la viață. Directorul si-a declinat competența către tatăl nostru, celebrul chirurg Ionesco, care nu te-a dorit. Avea deja un fiu de trei kilograme șase sute, iar un handicapat nu intra printre proiectele sale viitoare așa că te-a condamnat la moarte. Și-a luat odrasla ce și-o dorea și a plecat. Ce, mintea lui nu putea să discearnă, este că nu toți sunt ca el, cruzi și pragmatici. Directorul nu a avut inimă de-o pruncucidere și te-a băgat într-un incubator, iar apoi, la primul deces prematur, te-a înlocuit dăruindu-te unei familii care de mult încerca, fără succes, să aibă un copil. Și-am crescut. Eu, răsfățatul unei familii de intelectuali, cu cei mai buni profesori, fără a cunoaște ce sunt lipsurile materiale, tu; într-o familie de funcționari, un pic peste medie, cu grave probleme de sănătate, dar cu un spirit viu, mult peste medie. Peste tot ne-am lovit unul de altul: la olimpiade tu luai mereu locul întâi, iar eu locul doi, ai devenit obsesia mea. Dorința de a te învinge pe plan intelectual s-a transpus într-o dorință de a mă realiza pe plan sportiv, dar și aici eu rămâneam mereu locul doi, mereu găsindu-se cineva mai bun ca mine, în timp ce tu ajunseseși campion zonal la șah. Așa că totul s-a transformat în ură. Inerent, familiile noastre se cunoșteau, taică-meu, deși indispus de fiecare dată când veneam doar cu locul doi, în pragmatismul lui gregar, te dorea ca pe o viitoare investiție, ceea ce a și făcut: am intrat amândoi, cu medii mari, la medicină. Cei șase ani de studii au fost un șir neîntrerupt de umilințe pentru mine, căci în ciuda tuturor eforturilor mele erai mereu cu un pas în fața mea. Și-apoi, trăsnetul a picat din senin. Cu limbă de moarte, directorul maternității a chemat-o pe mama și i-a zis adevărul. I-a dat toate documentele din care rezultă că tu ești fiul ei natural și-apoi s-a stins. Mama te-a chemat la ea, ți-a zis adevărul și te-a implorat, în genunchi, să o ierți pentru o vină care nu-i aparținea apoi, misterios, starea ta de sănătate fizică a început să se îmbunătățească. Fiecare simțea că ceva plutește în aer. La doi ani de la moartea directorului, la absolvirea facultății, mama ne-a adunat pe toți și a dat adevărul pe față. Scandalul a fost monstruos.

− Nu înțeleg, își trage sufletul, nu înțeleg. De mic am fost învățat că doi și cu doi fac patru. Se uită la mine ca la un specimen dintr-un borcan cu formol: nu pricep! Nu vreau să pricep… Mă-ta a sărit la gâtu’ lui tata… cuvinte grele… și erai acolo… erai acolo când… i se frânge vocea. Ăsta e biroul. Aici a căzut cu capul… aici, în colțul ăsta. Am sărit să o ajut, era moartă. S-a lovit în ceafă care a dus la secționarea bulbului rahidian chiar sub puntea lui Varolio, ar trebui să știi. Erai acolo și n-ai făcut un gest. Doar te uitai, la noi, așa, cu ochii ăștia goi… ce voiai să facă tata? Ce voiai, mă? Ce voiai? Să se ducă dracului toată familia? Pentru tine? Un avorton? Aaaaa! De ce nu te-am strâns de gât, acolo, în burta mamei, de ce nu ți-a strivit țeasta moale, tata, atunci când erai în fața lui? De ce? Blestem! De ce?

E în pragul apoplexiei, dar uimitor se calmează:

− Te-am drogat. Funcționezi foarte bine așa… Cum crezi c-am ajuns șef de clinică? Taică-meu? Nee… Taică-meu s-a rablagit. A fost prea mult pentru el… o viață distrusă într-o secundă, cu mama în brațe, dar tu… o adevărată mină de aur. În cinci ani am stors totul de la tine, mi-ai făcut teza de doctorat, mi-ai scris trei cărți de psihiatrie, am ajuns director de clinică, dar apoi drogurile au început să nu mai aibă efect, trebuia să scap de tine, căci, vezi, arată cu mâinile de jur împrejur, tot ce-i aici e al meu.

Bubu reacționează, brusc, și-și scoate medalionul:

− Poți să ai tot, dacă nu ai inima lui mama, nu ai nimic! Nu te-a iubit niciodată!

Medalionul ei este la mine!

Cei doi frați se aruncă unul împotriva celuilalt într-o luptă de proporții biblice. Încerc să-l controlez pe Bubu, dar exaltarea talamică este peste puterile mele. Pot doar să văd cum se sfâșie, se mușcă și caută să se omoare reciproc.

Directorul e mai puternic și cred că a făcut un sport de contact căci îl aruncă pe Bubu peste umăr. Care cade urât. Ceafa lui Bubu, atât de chinuită, se lovește de colțul fotoliului și-l pierd. Mă descopăr aruncat cu cracii în sus, sunt aproape paralizat și lucrurile par a se sfârși repede. În disperare, mă caut de jur împrejur după ceva ce poate fi folosit ca armă. Văd mânerele de la sertarele biroului și-mi aduc aminte de pistol. întind o mână, deschid sertarul de sus și mă minunez: pistolul e încă acolo.

Îl iau și-i ridic a doua piedică. Doctorul mă vede și începe să râdă:

− Cu jucăria aia? dar vede ceva în privirea mea: ochii i se schimonosesc și se aruncă peste birou. Trag în același moment. Mica săgeată i se înfige în piept și are o uimire. Dă să o scoată, încearcă să spună ceva, iar apoi, lumina ochilor începe să se stingă.

În același timp și eu sunt smuls din Bubu. Don Director încearcă, cu o mână ideatică, să mă agațe, dar avem drumuri diferite.

− Unde sunt? întreb deși părea evident… într-un spital.

O mână mică mă apasă înapoi pe pat:

− E bine. O să fie bine.

− Bubu? Bubu!

Nu-l simt.

Nu-l mai simt, dar simt altceva… miroase a flori. Niciodată n-am știut să le deosebesc,  dar acum… acum miroase a narcise și undeva, nu știu unde, cineva a adus niște lăcrămioare, apoi… domnișoara în halat alb, care miroase a femeie tânără și aerul e dens, e plin, iară vin sunetele, oooo, afară un vrăbioi curtează o vrăbiuță, totu-i un tril, o dedicație, dau să mă mișc și cuțite trec prin mine.

− Răbdare, mă apasă palma mică. E bine! Va fi bine!.

Totul va fi bine!

−sfârșit−