Mă duceam să iau niște șuruburi de lemn (recondiționez un dulăpior), pre când trec pe lângă un cabinet veterinar. Fetele, în halate albe, unul care curgea de pe făptură, iar celălalt abia se mai ținea în nasturi pe cealaltă (c-o regulă de trei simplă le aduceai la numitorul comun!!!), fiumau cu foc, sprijinite în coate pe balustrada cu dizabilități, și comentau aprinse un subiect obscur.
Mă amuz de implicarea de care dădeau dovadă: cea mai corpolentă se înroșise la față și gesticula prestidigitator cu țigara, în timp ce a slabă făcea gesturi bruște de apărare pentru ca mai apoi să se încleșteze din nou de rampa din inox, și mă trăznește una, una d-aia de-a mea…
Micșorez pasul și-ncep să amușinez tot dând capul pe spate și fornăind pe nări ca o focă gripată.
Asta le-a atras atenția. Tac brusc și mă focalizează. Nu le las timp să se dumirească și întreb cu glas tare:
̶ Voi nu simțiți miros de hoit?
Astea-s umflă, spornic, nările și mă imită pufăind și-n dreapta, și-n stânga…. Logic, ce să miroasă, nici vorbă de vreo ceva, dar cum vocea și cfizionomia mea (îndelung exersate încă din copilărie!!!) nu mă trădează, se uită una la alta:
̶ Ai dus?
̶ Am dus, poartă un scurt dialog codat și-apoi iar încep să amușineze.
̶ Da’ pute de-ți mută nasu’, pun eu gaz peste foc.
̶ Nu simt nimic, exclamă una, iar cealaltă o aprobă.
̶ Atunci, cred c-aveți covid, zic, privindu-le condescendent, dar făcând un pas înapoi. Păziți-vă doamnelor, nu-i de joacă…
Și-o șterg englezește.
Pe drum începe să-mi pară rău, că doftorii ăștia (la mia de lei bonus) îs în stare să te ia și de pe stradă, și mai că-mi venea să mă întorc și să le zic c-a fost o glumă idioată, dar tot eu mă liniștesc: când or să intre în cabinet și-or să simtă duhoarea de formol la sigur or să-și dea seama c-au fost traduse și doar or să mă-njure nițel!
Mihail stories 