Oare?!

Iară vântul răsușește crengile nucului, mai să le plece la pământ, casa geme, iar tabla de pe ea șuieră în avalanșa stropilor de apă, eu mă zgribulesc: înc-o toamnă pe sfârșite, voi vedea oare primăvara?

Și parcă-aivea îmi apare, în lumina ochilor minții, Dana, dansând goală cu năframa-n mâini, deasupra capului, ochii ei, sânii obraznici care tremurau în ritm de dans, carnea ei cu parfum de iasomie, geamătul lung, atunci când am pătruns-o și ploaia… furtuna care s-a pornit atunci.

Deasupra noastră se dezlănțuise potopul, cerul se făcuse una cu pământul, iar noi eram încleștați în lupta finală dintre un bărbat și o femeie…

Un fulger a brăzdat, adânc, cerul, iar au am răcnit, apoi tunetul s-a rostogolit peste noi.

Am rămas tremurând, unul în brațele celuilalt, un tot unitar, o motivație a vieții.

Nucul, se apleacă, maiestuos, sub torentele de apă, iar eu ridic țigara care-mi căzuse din mână.

Ooo! Dana!? Oare mai trăiești?!