Everything is just an illusion

‒ Ce dracu-i pus scândura aia de perete? Am dat cu capu’n ea! se vaită Costică, tot frecându-se la scăfârlie.

‒ Bună ziua și ție! Ce nu belești ochii, că d’aia ți ia făcut măta!

‒ Hrmm, mrhh!

‒ Cu ce ocazie?

‒ Hrmm, mrhh!

‒ Mai e. Șezi! Nu acolo! Vezi că-i tigaia cu ulei de la pește, Costică!

‒ Ce drecu ai înșirat toate blidele?! N-are omu unde să-și pună nădragii?

‒ Am făcut merdenele, am să-ți dau și ție, și-am scos din cuptor… cască mă ochii, ce naiba. Uite! Aici. Șezi!

Îi pun o cană cu bere și mă uit la el cum bea, hlupav. De… post.

Miercurea trecută un porumbel de-al lui s-a agățat c-o aripă și-or sărit mâțele pe el. A trebuit să-i frângă gâtul ș-a venit cu el la mine: „Mihăiță, mi se rupe inima, dar, măcar de-o pomenire, nu faci o ciulama?” Am făcut. Mă duc cu castronul, cu juma’ de porumbel în ciulama cu unt și ciuperci, de să te lingi pe degete, strig din ușă: „ Haide, bă!” și-apare nevastă-sa:

‒ Costică nu servește, mulțumim! Serviți dumneavoastră cu drag, mulțumim, mulțumim…

Nu pricep și insist:

‒ Da’ se poate, Coană Mare, îi cald, acu’ ăi bun, c-o mămăliguță… te lingi pe degete…

‒ Nu se poate!

‒ Da’ de ce „nu se poate” că adineauri mi l-a adus? Bag, nevinovat, degetul și mai adânc în rană.

‒ Până luni, când plec eu la fată, (madam face naveta la Iași ca să aibă grijă de cei doi copii ai lui Dana, lector la chimie) aici nu se va mânca carne. După ce eu plec, Costică va rămâne doar cu propria conștiință.

‒ Apoi, până la propria-i conștiință, ronțăi eu, ciulama se împute de tot.

‒ Ș-ai putea și dumneata, domnu’ Mihai, să respecți rânduiala, mă tranșează definitiv și se retrage cu demnitate în casă.

Nici eu nu mă las mai prejos, și dacă-i să fie perversiune, măcar agonie în chinuri să fie: mă duc în spatele casei, de unde știu că se vede din bucătăria lui, și dau ciulamaua cu juma’ de porumbel, la mâțe. Nu spui câte gemete s-au auzit dinăuntru.

‒ O plecat Liliana…

‒ Plecat, plecat, gâfâie, între sorbituri, apoi ridică privirea:

‒ Aaaa, Mihăiță, Mihăiță, da’ nu-ți vine ție fimeia înapoi, Ha! Atunci să te văd, ce-am să râd…

‒ Costicăăă… Tu chiar crezi că tot ce-i rață-npunge?! Nevastă-mea? He! He! Mă! Mai ții minte cum era bucătăria înainte de-a reface-o eu?

‒ Da, mă. Cum să nu știu: trei grinzi pe care erau bătute șipci acoperite cu lut, lucrare serioasă. Bucătăria a fost lipită de casă după aia, am ajutat și eu…

‒ Eee, nici nu trecuseră trei luni de când ne-am mutat că vin de la serviciu, iar fimeia îmi sare de gât…

‒ Apăi știu c-ați fost în dragostele mare…

‒ Stai mă, că nu de-aia. Acu’ tremura carnea pe ea: Ce-ai copil, o întreb. Curg viermi! Curg viermi! și-ncepe să tremure la mine-n brațe. Ce viermi… femeie? Îmi ies eu din fire (pe vremea aia făceam naveta și veneam obosit și flămând…). Mă ia de mână și mă-mpinge în bucătărie. La început n-am văzut nimic. Chiar când ziceam că a luat-o razna, cum o mai iau femeile rămase singure în casă, simt că-mi cade ceva pe după guler. Dau cu mâna și-ncleiez ceva de gât. Mă iau și pe mine pandaliile, fug din bucătărie scot cămașa și-ncep să mă frec aprig în locul unde-am simțit atingerea. Vezi, zice ea?! Curg viermi, m-ai adus în loc blestemat, așa să știi, că eu am zis, și mama a zis, că ce să venim noi aici în mahala, când aveam apartament în oraș, nou, și tu, tu l-ai vândut și se pune pe bocit. Mămicule, chiar nici nu mai știam ce să zic, credeam că totul era clar, a fost lovitura vieții mele, casa cu teren cu tot valora de cel puțin trei ori mai mult decât apartamentul acela, patru pereți de beton, început pe vremea lui Ceașcă și terminat, cu chiu cu vai, după, ultimele blocuri care s-au dat în chirie, și numai poziția mea de inginer și-un efort diplomatic mi-a permis să asigur un acoperiș copiilor mei. Credința mea era că a priceput asta și că am plecat de-acolo imediat ce am găsit altceva, pentru că blocul acela se dărâmă la primul cutremur, e furat din cap în coadă, vai de steaua lui, noroc că-i pe fundație uscată…oof! Ia toarnă tu din berea aia.

‒ M-am găsit cu mama puștiului de i-ai vândut casa…

‒ Cu escoaca? Avea o geantă cu bani… Când am mers la notar a început să scoată, numai teancuri, bancnote noi, nouțe, cu banderola Băncii Naționale. I-am zis că fără 130 de milioane nici nu stau la discuție, a bocit fals și mi-a umplut o sacoșă de bani. Au numărat fetele de la CEC o oră. Frate, ș-acu’ mi se ridică tensiunea. Ce mai face?

‒ S-a ramolit, a înnebunit-o fii-su.

‒ Știi ce? Chiar nu mă interesează… și să-ți zic: Mă, intru a doua oară cu fereală, mă cat în sus și, într-adevăr, printre șipșile vopsite în galben20 se strecura câte un vierme alb nu mai lung de un centimetru care apoi pica pe dușumea (încă nu pusesem gresie) unde începea să se zvârcolească intens. Am estimat și zona… prin pod nu se vedea nimic, pentru că stratul de lut era gros, așa că am izolat șipșile cu silicon, iar ploaia de viermi a încetat. Și credeam că episodul s-a încheiat, dar Laura, pe lângă faptul că este licențiată în chimie, și o pianistă de excepție, mai are și o bogată imaginație. Chiar și acum, după mai bine de douăzeci de ani, pe când am desfăcut tot și am refăcut bucătăria din temelii, ea tot mai ridică privirea și-i tremură umerii de fieșce dată când intră. N-o pot convinge să stea în bucătărie, iar de insist i se face rău.