Pre când eram în anul doi de facultate, la un chef, de’sta studențesc mai amestecat, un amic aduce „prospătură” de anu’ntâi.
Între toate răsărea ca bârna-n ochi o făptură fabuloasă. Scheletică de se vedeau oasele pe fața ei, când puneai mâna pe umărul ei simțeai cum i se dizlocă cartilagiile… ce mai, nu trebuia să strănuți în preajma ei că o pierdeai… Da’ avea niște ochi, bre… niște ochi de te rătăceai cu totul… Acolo era începutul și sfârșitul adicătelea alfa și omega, leațulul de la gât și ultima ta suflare.
La faze de-astea mă inhib. Am făcut tot ce mi-a stat în putință să nu mă apropiu de ea. M-am ascuns, m-am îmbătat, am cântat pe masă…
Se împrăștie poporul și văd că se împrătie de tot. Camera a rămas goală. Doar ea rezemată, ca o scândură, lângă basicul dulap de cămin. Se uita fix la mine cu ochii ăia de drăcoaică.
N-am mai stat la întrebări și răspusuri, am luat-o pe sus și m-am rătăcit printre ciolane.
Trei zile m-au durut toate alea… O colegă de grupă, cu care dacă nu apărea nevastă-mea ar fi trebuit să umplu Fălticeniul de Mihaili, m-a citit din prima:
‒ Ce-i mă cu tine? Ești tot numa’ vânătăi…
‒ Encounters of the Third, am rânjit eu misterios.
***
Mihail stories 