Ipochimeni

Bre, e unii, de mă uit la ei și mă crucesc, ce trec prin viață uite-așa, lin ca paserile cerului. L-a fătat mă-sa’n cinci minute în stogu’ de fân de i-o rupt mațu’ cu dinții și-o făcut un nod să nu se dezumfle, a alergat în picioarele goale și burta așijderea prin toate bălțile, la școală nu-l vedeau profesorii decât atunci când trebuia să încheie mediile și-i trântea câte-un șase sau un șapte, din burtă, chinuindu-se să-și amintească cine dracu-i Ionescu, sau Popescu, care stătea mereu pe undeva pe la mijlocul clasei, la serviciu a plimbat conștiincios trei hârtii de colo-colo patruzeci de ani la fel de anodin, și-a tras o muiere tot așa, ștearsă, care face mâncare proastă, dar multă, ce i-a trântit la fel ca mă-sa, pe neve, unu, sau doi plozi, drept pentru care a făcut cerere pentru apartament cu două camere, aprobată de director după ce și-a întrebat secretara: Vasilico! Avem noi un angajat Popescu, sau Ionescu? Nu știu, tovarășu’ Director, să mă uit în organigramă, în care stă și-acum, la pensie, cu nevastă-sa și băiatul pe care l-a „aranjat” pe postul lui și aduce toată chenzina lui maică-sa… Și uite-așa îi trece viața, fără suișuri, fără coborâșuri, fără dileme existențialiste, lin ca paserile cerului, de-l găsește nevastă-sa mort în somn pe la optzeci de ani și-l duce la loc cu verdeață, c-o cruce, singura mărturie a trecerii lui pe-acest pământ.

Și mă henervez!

Mă enervez când îi văd fruntea netedă, fără cută, și părul negru al omului care n-a avut în viața lui o dilemă, care a respectat întocmai regulile și normativele, a făcut întotdeauna totul corect, exact așa cum scrie în fișa postului, nici mai mult, nici mai puțin, nici plictisit, nici entuziast, care nu s-a îmbătat niciodată, măcar să vadă cum e, care n-a fumat, n-a plâns după fustele altei femei și nici măcar după ale nevestei, nu s-a certat cu nimeni, nu s-a enervat niciodată, iar când pune capul pe pernă, seara, adoarme într-un minut.

Și mă henervez și mai tare arunci când mă uit la mine, eu care și dacă bat un cui strâmb n-am somn toată noaptea, iar atunci când totu-i bine și toate mi-au ieșit cum le-am gândit, nu se poate să nu-mi aduc aminte de vreo prostie, de-am făcut-o acum treizeci de ani, numai așa, de-a dracu’, să nu-mi tihnească. Eu care-aproape am omorât un om pentru doi ochi frumoși, care e atât de intransigent cu el însuși încât am fost în prag de sinucidere, care mai stinge din focul ăsta c-o țigară și-un pahar cu vin. Focul, focul ăsta care mă arde pe dinăuntru.

Și nimic nu mă enervează mai mult, și mai mult, decât că toate zbaterile-mi se topesc încet, încet, în negura vremilor și-o să stau vizavi de ipochimen, cu o aceiași cruce, singura mărturie a trecerii mele pe acest pământ.