Recepționerul, tras într-un costum alb de ginerică, atinge tastatura cu prestanța unui Sfântul Petru conștient că deține cheile împărăției cerurilor. Capul i se înclină puțin, doar atât cât să se vadă părul negru, bine întins pe țeastă, și cărarea precum pista de aterizare a unui Boeing:
‒ Da. Înțeleg. Dacă aștepți un moment, domnule Tomase, cineva te va conduce la tatăl tău.
Cioclul în alb are o altă percepție temporală căci, iată, aștept de mai bine de douăzeci de minute ronțăind situația mea actuală și refăcând toate argumentele pe care le-aș putea folosi pentru a-l convinge pe bătrânul meu tată să mă ajute. Avocatul său îmi interzisese expres să vorbesc, din nou, cu el despre bani. Asta fusese aproape amuzant, mai ales emanând dintr-o lipitoare profesionistă ca bătrânul Țiriac (the third). I-am rupt ordinul în față: El este tatăl meu, voi vorbi cu el despre bani când vreau!
Apare, într-un sfârșit, o soră scrobită și înțepată care mă conduce la solar. Pe timpul cât trecem printre gardurile vii, atent îngrijite, urcăm treptele din piatră lustruită ale unei scări, traversăm o arcadă gigantică și apoi coborâm spre solar, mă simt ca un condamnat care merge pe ultimul drum. Tatăl meu este unul dintre cei zece pacienți, fiecare așezat pe scaune de răchită albă la mici mese rotunde. Întregul loc este închis în sticlă ca un fel de seră care crește o recoltă de oameni bătrâni, bolnavi. Pe masă se află o tablă de șah,o farfurie cu micul dejun și o carte. Un dejun englezesc: bacon și cârnăciori prăjiți, fasole cu ciuperci și omletă. E cam târziu pentru micul dejun, dar mereu uit că zilele tatălui meu au doar douăsprezece ore.
‒ Ăsta da, mic dejun, glumesc. Ai grijă, tot colesterolul acela te va ucide într-o zi…
Tatăl meu zâmbește:
‒ Preferatele mele… doar din când în când.
„Din când în când și în fiecare zi”, ronțăi, și cred că pe nedrept. Își ține furculița în sus, cu o felie grasă de șuncă înfiptă la capăt. Întâi o privește în transparența solarului, o rotește examinând-o minuțios și observ cum gura i se face pungă, iar un fir de salivă curge pe la un colț de buză. Apoi o apropie de nas, care începe să freamăte, hotărât să absoarbă toate aromele, ca apoi bucățica de șuncă să dispară în gură, furculița fiind extrasă printre buzele strânse, pentru a nu se pierde nimic. Pare atât de concentrat în această mișcare… Simt o strângere de inimă atunci când suprapun această imagine peste una similară de doar acum câțiva ani. Este atât de subțire și fragil. Dar, de asemenea, trebuie să recunosc, pare mai calm, mai fericit.
‒ Poate după micul dejun, vom face un joc…, insinuează, indicând tabla de șah. Lângă tabla de șah este o carte, adevărată, din celuloză, îmi forțez ochii: Crimă și pedeapsă, de un autor: Dostoievski, un rus.
‒ Am toate lucrurile mele preferate aici. E destul de frumos. Un mic dejun consistent, un joc sau două de șah, o plimbare în grădină și o carte bună.
O zi perfectă, în fiecare zi.
Mă așez vizavi de el:
‒ Șah mai târziu, poate… Dar mai întâi vreau să-ți zic despre o oportunitate de investiție pe care am găsit-o.
Clatină imediat din cap:
‒ O altă schemă?
‒ De data asta e diferit, tată. Aceasta-i o adevărată afacere. Un nou tip de procesor. Este revoluționar. De zece ori mai rapid decât ceea ce folosește Intel. Pot garanta…
‒ Săptămâna trecută ai venit cu o altă „Mega afacere”: Pizza fără apel, nu-i așa?
De fapt, fusese în urmă cu șase luni.
‒ Și ce a fost cealaltă? O mașină modulară?
‒ Da! și a mai fost o rachetă. Dar am ezitat. Dacă aș fi intrat de la început…
Dă din cap obosit, arătând complet dezamăgit:
‒ Nimeni nu a primit cadou scheme de îmbogățire rapidă, Michael. Viața nu-ți datorează existența. Tu trebuie să o justifici. Prin muncă, abnegație și inteligență. Mie nu mi-a dat nimic nimeni! Când…
‒ Știu. Știu povestea. Nu vreau să o aud din nou. Am nevoie de bani. O sămânță pentru o investiție, atât.
Tatăl meu suspină, apoi zâmbește.
‒ Bine. De ce ai nevoie?
‒ Jumate de milion…
El ridică din umeri:
‒ Bine. E în regulă, Michael. Îi voi cere lui Țiriac să-ți trimită cecul în după-amiaza asta.
Un lucru despre bătrân, a fost întotdeauna generos.
‒ Nu este chiar atât de simplu, tată. Specialiștii au considerat că tratamentul îți poate afecta luciditatea. Vezi, ai voie să iei decizii financiare doar după șapte zile de la încetarea tratamentului cu cronotron.
‒ Șapte zile, murmură el. Bine. Când este următoarea mea doză?
‒ Le primești la fiecare douăsprezece ore.
‒ Douăsprezece?!
Va trebui să-i explic toată tărășenia?
‒Tu-ți amintești… Tratamentul cu cronotron – este un fel de încrucișare între regenerarea celulelor și călătoria în timp, douăsprezece ore. Ei pot regresa doar pe cineva în acest interval de timp. Aceasta este limita. O fac la fiecare douăsprezece ore. În acest fel, cancerul nu poate progresa. Dar când te întorci, te întorci. Corpul tău se resetează, la fel și creierul tău. Nu-ți amintești nimic din ziua precedentă pentru că, pentru tine, nu s-a întâmplat niciodată.
‒ Da. Știu. De câte ori am …?
Tratamentul este eficace, sigur și eficient, așa cum am constatat cu toții, doar că nu din cele mai ieftine… Banca a acceptat această procedură, dar a condiționat orice retragere în afară de cele pentru tratament să fie făcute doar în nume propriu și doar după șapte zile de la oprirea tratamentului.
Zece ani, de zece ani tata trăiește doar o zi, și aceea de doar douăsprezece ore. Averea noastră este vastă, dar nu este nelimitată. La ritmul actual, se va epuiza în mai puțin de un an. Și apoi…
Ar fi trebuit să am acces înainte de începerea tratamentelor. Dar acum este prea târziu. Nu există nici o modalitate de a obține banii, decât dacă …
‒ Îmi amintesc, îmi amintesc. Am mai făcut asta. Amân tratamentele pentru o săptămână. Asta vrei să fac?
‒ Este singurul mod în care pot accesa banii.
Aproape că nu-mi vine să cred ce spun. Vocea mea sună ciudat chiar și pentru urechile mele. Am repetat acest ton de atâtea ori, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Nu există cuvinte corecte.
Tatăl meu ia absent una dintre piesele de șah. Este regele negru.
‒ Eu … o voi face. O să amân doar o săptămână.
‒ Va trebui să tranșezi asta cu doctorul, fără tratamente – cancerul …
Nu pot termina propoziția. Nu pot spune cuvintele. Îmi mai rămânea doar un an până când vom rămâne fără fonduri, intenționasem să adaug. Dar eu nu. Probabil că nu știe asta.
‒ Orice vrei, Michael. Voi semna hârtiile. Pot să fac față o săptămână fără.
Nu, nu poate. Am vorbit cu medicii. De data aceasta, cu siguranță va muri. Nu va rezista săptămâna asta. Nu aș primi niciodată cecul de jumătate de milion, dar aș primi banii – aș primi toți banii. Nici nu aș mai avea nevoie să mă deranjez cu blestematele formulare de computer. Dar dacă lucrurile continuă așa… Tata ar continua să trăiască în fiecare zi ziua perfectă. La fiecare douăsprezece ore. Același scenariu, care se repetă într-o buclă inutil hedonistă.
Nu are nevoie să doarmă niciodată, deoarece tratamentul îl trimite înapoi la sinele său de dimineață devreme, bine odihnit și pregătit pentru ziua respectivă. Așa că își ia micul dejun indiferent de timp, întotdeauna același mic dejun, preferatul lui. Al naibii de colesterol nu contează; totul se șterge din nou când îl trimit înapoi. Apoi îl mănâncă din nou, joacă șah cu un automat, citește câteva capitole ale unei cărți vechi. Aceleași câteva capitole în fiecare zi.
‒ Într-un final el mărturisește, spun.
‒ Cine?
‒ Raskolnikov. Doar crimă și pedeapsă. Vinovăția …
‒ Oh! Pare surprins și dezamăgit și mă simt enervat de propria mea copilărie.
De fapt nu contează. În curând va uita că i-am stricat finalul. De fapt, el nu va termina niciodată acea carte.
Aleargă în aceeași buclă, iar și iar, la fel și eu. Venind aici la fiecare șase luni, cerșind bani, o altă schemă, o altă șansă. Și totul este atât de inutil.
Nu mai am chef să joc acest joc.
‒ Şah?
‒ Tată, uită, uită ce am spus. Nu vreau să ratezi nici un tratament. Este, a fost doar o idee stupidă.
Nu-i pot cere tatălui meu să moară pentru mine. Nu-i pot lua ultimul an de zile perfecte. La urma urmei, și orice ai vrea să spui despre el, oricare ar fi viața lui, e a lui, și-a câștigat-o.
‒ Dar cipurile pentru computere?
‒ Nu-mi trebuie. Încerc să zâmbesc. O să-mi caut propriul drum. Tu ai făcut-o. O voi face și eu..
El zâmbește:
‒ Ce zici de-o plimbare?
Îl ajut să se ridice.
‒Este o zi frumoasă. Se pare că tratamentele merg bine.
‒ Da, tată, vei fi bine.
Mihail stories 