Crucea de luni dimineața

De dimineață îl văd pe băiatu’ lui Costică, care de ceva vreme s-a apucat să ridice încă două camere căci acuș mai apare o gură de hrănit, cum își face-o cruce mică ș-apoi se-apucă de treabă.

‒ Da’, măi Cristi hăi, așa nasoală-i de tre’ făcut cruce înainte?

‒ Așă să știi tu, nenea Mihai, că se face, replică Cristi, care-i cam bisericos de la o vreme, mai ales de când l-a prins strungul la serviciu și-a scăpat ieftin fără doar trei dește. Așa să știi bre, că fără de El nimic nu se face.

‒ Acu’, ce să zic, e bine din punct de vedere psihologic să ai așa… un sprijin sufletesc. Uite, eu nu-l am, mereu trebuie să socotesc în fel și chip și chiar când zic că-i totul perfect tot mai am o ezitare. Îi bine să ai pe cineva pe care să dai vina atunci iase nasol.

‒ Da’, ce vorbă-i asta, nea Mihai? Tu ești de vină dacă iese prost. Dumnezeu te-a îndrumat, dar dacă tu ai călcat strâmb…

‒ Apoi, dacă-i p-așa… Dacă și cu și fără tot eu i-au șuturile-n cur, atunci la ce să mă mai obosesc făcând cruce?

‒ Așa, că așa se face, se enervează Cristi, ca să nu-ți meargă rău, mai pufnește, înfulecă un dulap de lemn îl coțopănește pe-un umăr și mă lasă-n plata domnului.

                                                              ***