Cine este vinovat

Nume: Ioan Popescu

Până aici n-a fost chiar așa de greu. Ioan și-a tras răsuflarea, și-a umezit degetul, și a întors fila.

Codul numeric personal… seria și nr de buletin… emis de… la data de…

Din nou, nimic îngrijorător. Încercă să rămână calm, dar își simțea palmele transpirând, iar pixul îi aluneca dintre degete. Ce mare brânză? Îi doar un formular. Ioan își impuse să nu se mai gândească la ceea ce intenționa să facă ci doar să se concentreze asupra formularului. Nu că asta l-ar fi ajutat…. Chestiile nasoale veneau abia cu următoarea întrebare.

Motivul călătoriei înapoi în timp:

Auzise că aceasta era cea mai tare. Că dacă nu ți-a ieșit, totul s-a terminat. Auzise despre oameni care nu oferiseră un motiv suficient de bun și primiseră doar o ștampilă de cauciuc mare și grasă: Respins. Trebuia să-i convingi că meriți, că ai un motiv legitim și o idee de bază despre ceea ce urma să se întâmple.

Nu-i simplu să trimiți pe cineva înapoi ca să-și schimbe viața. La început s-a crezut că este ușor, că schimbând un eveniment, sau o decizie minusculă, pentru o persoană insignifiantă ‒ au aprobat pe atunci doar lucruri mici, astfel încât nimeni să nu se poată întoarce și să-l asasineze pe președinte – fără a lua în calcul teoria bulgărului de zăpadă. După ce și-a călcat pe inimă și a decis să se prezinte la Centru, Ioan a citit toate cărțile, știa totul despre cum o persoană care nu se prezintă la prânz poate provoca un uragan în China. Chestia cu fluturii, sau ceva de genul ăsta. Valuri, așa le spuneau, unde de șoc care să producă un val de modificări temporale locale care să se stingă într-un minim-minimorum.

El își voia doar o undă a lui. Nicicum ceva major, un maxim-maximorum care să rescrie istoria. Ioan își supse buza inferioară și începu să scrie:

Cândva, de mult, am aplicat pentru un loc de muncă la Armazon și l-am obținut. Am crezut că este ceea ce îmi doream în acel moment, dar am ajuns blocat acolo. Am devenit obsedat de munca mea, iar asta a început să-mi distrugă viața. Mă chemau mereu și îmi cereau să fac lucrări suplimentare ‒ fără plată, desigur ‒ și am fost întotdeauna de acord. Lipseam mult de-acasă, iar soția, într-o bună zi și-a făcut bagajele și a plecat lăsând doar un bilet: Nu mă aștepta. Nu mă voi întoarce, iar a doua zi am primit actele de divorț.

Au urmat zile negre care au culminat cu un accident de mașină în timp ce îl duceam pe șeful meu la o întrunire importantă. Eram atât de stresat și vremea era oribilă. Am lovit o fetiță, o mică copilă. Au spus că nu este vina mea, că ploua torențial și că drumul era nesigur, iar compania a mușamalizat totul. Dar eu n-am uitat. Nu puteam uita privirea copilei acelea, care se stingea încet, încet, în brațele mele.

Am început să beau, am fost arestat de mai multe ori pentru tot felul de prostii. Sunt o epavă acum…

Transpirase peste tot și-și simțea inima bătându-i în urechi. Dar era convins că a făcut un caz bun. Acea nenorocită de slujbă începuse să-l distrugă imediat după ce semnase.

A terminat rapid restul formularului și l-a dus la ghișeu. Analista, o femeie trecută de prima tinerețe, cu o privire binevoitoare care părea a spune că știe toate suferințele umanității, a luat hârtiile și l-a invitat într-un fotoliu, până când introduce datele în computer. Ioan se simțea destul de bine, oarecum răcorit acum, după ce se descărcase emoțional, așa că se relaxă în fotoliu. De acolo putea să vadă doar capul femeii, așa cum stătea ușor aplecată, concentrată pe tastatură și citind formularul cu coada ochiului. Și de ce nu ar fi oamenii simpatici? își spuse, la urma urmei nu-i decât o poveste banală…

Analista mai verifică ceva apoi se încruntă:

‒ Domnule Ioan, ați mai fost pe la noi?

‒ Eu, nu?! Îmi pare rău, am greșit ceva? Pot imediat modifica! se panică Ioan transpirând și mai mult.

‒ Nu. De fapt, spuse funcționara lovindu-se cu dosul palmei peste frunte, desigur că nu, Ah, proasta de mine, oricum el nu-și poate aminti, toanto!  Ce mă fac cu el?

Femeia își roti privirea prin sucursala aglomerată, apoi păru că s-a hotărât:

‒ Îmi cer scuze, domnule, dar trebuie să vă părăsesc pentru câteva momente, am o digestie proastă, zâmbi ea, arătând destul de elocvent către monitorul din fața ei. O să mă scuzați câteva momente, revin imediat, se ridică ea și, ca din greșeală, lovi cu cotul monitorul încât acesta se roti la o sută de grade.

Ioan privi posteriorul generos care se îndepărta balansând ușor, apoi atenția i-a fost captată în întregime de ecranul monitorului.

Toate detaliile erau acolo, inclusiv unele despre care era sigur că nu erau în formular. Era și o poză cu el. În timp ce ochii lui scrutau în jos, a văzut șapte incidente enumerate, cu diverse date.

Prima oară venise cerând ca să revină la primul serviciu, dar acolo intrase într-un anturaj dubios, devenise alcoolic, soția îl părăsise… Al doilea, al treilea… a renunțat la o glorie de scurtă durată, găsind un loc de muncă în calitate de bucătar la un restaurant de fast-food, furase din contabilitate ca să-i cumpere nevestei… În altul a declarat că a fost concediat pentru că s-a îmbătat la o petrecere și a agresat sexual una dintre stagiare. A observat că ultimul de pe listă era aproape identic cu primul, mereu eșua și devenea alcoolic și-un paria al societății…

Mai era și un alt folder, marcat „Aplicații refuzate”. Acesta conținea 23 de fișiere care ieșeau din aria monitorului.

‒ Oh, Doamne! Gemu el și apoi a simțit o mână pe umăr. S-a întors surprins. Femeia de la ghișeu îl invita din priviri spre holul de intrare. O urmă bulversat. Aici, ea îl trase într-un colț:

‒ Vă pot trimite înapoi, domnule. Cererea dvs. îndeplinește criteriile noastre și ați fost desemnat ca fiind un risc scăzut pentru fluxul de timp. Dar nu sunt sigură că este cursul corect de acțiune. După cum ați putut vedea, se pare că ați trăit deja majoritatea căilor posibile pentru aceasta și nimic nu vi s-a potrivit cu adevărat.  Ea a zâmbit și i-a pus ușor o mână pe braț. Poate că ar trebui să încercați să profitați din plin de viața pe care o aveți acum? Atâta câtă mai e. Trecutul e istorie, a mai spus ea, și l-a părăsit.

Ioan nu putea vorbi, nu putea gândi. Într-un final se dezmetici și, ieși din clădire ezitant, simțindu-și mintea afundându-se spre interior, de parcă toate diferitele vieți pe care le-a trăit în ultimii cinci ani ar fi concurat pentru spațiu. Cum de se putea întâmpla asta? Dacă nu era munca, munca aceea în care se implicase întotdeauna total, sacrificându-se uneori doar sperând, atunci de ce viața lui era o mizerie atât de cumplită? Cu siguranță nu ea era de vină. El încercase din răsputeri să ducă o viață bună, nu putea fi vina aici. Alți oameni, evenimente scăpate de sub controlul lui, ceva îl trăgea mereu în jos. Dar treaba nu era, deci ce trebuia să facă?

Ioan se opri.

Și-a amintit de anul di-nainte de a se angaja, anul în care se căsătorise cu soția sa. Și-a amintit cum îl necăjea mereu, spunându-i ce să facă, cum să o facă și cu cine. Ea mereu l-a judecat, nimic nu era vreodată suficient de bun, deși tot ce făcea era pentru ea.

Ioan zâmbi. Acum știa ce va scrie în formular.

Analista se așeză greoi în fotoliu. Privi monitorul și oftă. Degetul arătător derulă imaginea de pe monitor. Douăzeci și trei de cereri respinse care într-un fel sau altul cereau ca Ioan să revină înainte de a-și cunoaște soția.

Dar nu se putea.

Nu se putea pentru că în varianta asta temporală Ioan ar fi devenit un lider politic important și reformator, iar acțiunile lui ar fi schimbat în mod cu totul dramatic viitorul devenit astăzi prezent.

                                                             ***