Hoitul de sub preș

Discutam cu-n leat la o halbă de bere:

‒ Mă Vasile, tu mai ții minte cum era acu’ juma’ de baston?

‒ Da, Mihăiță, cum să nu: minijupa, aveau fetele niște pulpane și chiloți negri…

‒ Te-ai rablagit. Erau la curu’ gol, tufa mă! ce bâigui de chiloți negri… , da’ nu de-ale ziceam eu, tu mai ții minte cum luai un sfert de salam, sau de caș, de la alimentara din colț?

‒ Eu cu parizeru’, da’ ce-ți veni? că mi-am adus aminte de una, mă, numai muc și sfârc, care…

‒ Lasă, mă, mucu’, tu n-auzi ce-ți zic?

‒ Apăi… cu urechea stângă, știi, de la grenada aia…

‒ Mă omori! În ce-ți împacheta rahatu’ ăla de parizer?

‒ În ce? în ce… într-o hârtie, acolo…

‒ Ha! Și-acum? Să nu zici că nu mai iei parizer că te spurc de nu te vezi!

‒ Păi… îi tras în plastic apoi îl înfășoară în hârtie, și-apoi îl pune într-o pungă și pe pungă pune etichete aia de plătești la casă.

‒ Da’ cu borcanele cum îi? continui ca să nu treacă iar la mini jupe.

‒ Am borcane… Am, mă borcane de te îngrop!

‒ De ce?

‒ De ce… De ce? De-aia! Cum să le sparg? Acolo or muncit oameni! Tu ai fost vreodată într-o sticlărie? Ăia sunt niște eroi, mă, niște îngeri! Să vezi cum curge sticla aia topită și ei suflă și ies niște chestii de rămâi prost… cum să le arunc? Le pun în beci, poate… poate cândva s-o gândi cineva, mai ții minte? Adunam toate borcanele și ne luam țigări, ce-a dracului era muierea aia, cum le mai verifica dunga ca să nu fie ciobită, ce vremuri Mihăiță, ce vremuri… și cu hârtia, ha! ha! ha! mai ții minte? când am găsit în pod la ovreiul ăla un maldăr de cărți, cred că erau peste o sută…

‒ O sută treizeci și două… A.L.R.U.S. cartea rusă… Le cumpăra pe toate și le punea în vitrină, bașca făcea cadou câte una la fiecare cumpărătură mai mare de o sută de lei… vremuri grele…

‒ Da’ Mihăiță de-o venit poliția la mine, că de unde le am, că-i sacrilegiu să dai la topit cărțile-alea, da’ eu nu te-am pârât, am zis că le-am găsit aruncate pe-un maidan… Da’ unde bați? C-am început eu să miros ceva.

‒ Ne înecăm în gunoaie, Vasile! Asta e… Înainte se știa câte sticle și borcane se reciclau și se dimensiona producția fabricilor de sticlă corespunzător, la fel la cele de hârtie, dar odată cu apariția produselor din plastic totul a luat-o razna. Nu-i economic să reciclezi, obiectul în sine are o valoare prea mică ca să merite asta și ne înecăm în ambalaje de plastic, asta ca să nu mai spun că reciclarea este, într-o economie descentralizată, inamicul producătorului care are interes de a produce cât mai mult, fără să-l intereseze de restul.

Aproape s-a ajuns ca ambalajul să fie mai scump decât produsul în sine. E o nebunie! Ca să nu mai zic că toate astea se fac cu un consum uriaș de energie din care, util, este folosit doar zece-cincisprezece la sută, restul se pierde în atmosferă împreună cu gaze ce duc la efectul de seră, modificarea dinamicii curenților de aer, schimbări climaterice, iar compușii chimici care fac atât de atractive ambalajele sunt extrași din substante extrem de nocive: cianuri, dioxine, alchide… care, în timp, trec de pe ambalaj în mediul înconjurător ajungând până la urmă în apă și otrăvind-o.

Mai mergi la pescuit?

‒ Unde să merg, mă? Aaaa! Ai văzut lacul ăla la televizor…

‒ Nu numai lacul, toate lacurile, toate pâraiele, râurile, fluviile, mările și oceanele… Știi, cândva, nu de mult, acum vreo zece, cincisprezece ani, mă contraziceam cu un puști care-mi reproșa că un PET se va reintegra în natură abia peste o mie de ani, iar eu îi spuneam: Mă! O conservă de pateu poate să stea în pământ o mie de ani și nu supără pe nimeni, o vor găsi nepoții noștri și se vor minuna așa cum ne minunăm noi acum de săbiile și pumnalele străbunilor. Un PET ce-are? Nu poate să stea și el în pământ o mie de ani fără să supere pe nimeni, că tot zici că nu-i biodegradabil? și ne înșelam amândoi. Nu sunt atât de rezistente, se sfărâmă sub acțiunea UV, sau le macină acțiunea telurică a pământului, apa sărată le distruge coeziunea chimică și se desfac în acicule microscopice, adevărate sulițe minuscule care ajung în aer, le inspirăm și ne fac varză plămânii, sau în apa de băut și ajung în stomac și intestine: ulcer, cancere gastrice și de colon. Și…

‒ Huo! De ce mă iei de neam de opincă? Ce… adică eu nu știu, nu văd toate astea? și aruncă demonstrativ sticla de bere în tufele de lângă terasă.

‒ Și? mă oftic eu. Vezi da’ nu faci nimic! Ba! arăt incriminator la sticlă, aștepți ca alții să vină să curețe după tine…

‒ Mihăiță… Frate, mai ții minte când ai venit cu analizele alea? Ți-am arătat, că erai curios, toată viața ai scormonit, nimic n-a fost destul pentru tine, și-am arătat cum se fac analizele alea, vasele petri, cum făceam atunci, acum au venit laboratoarele astea computerizate și m-am pensionat, ce pula mea, asta-m ajuns? să bag rahat, să scot rahat… deviez. Ai văzut bacteria cum se comportă. Mai întâi o ia lent, apoi exponențial, crește brusc, consumă tot mediul de cultură și-apoi e un deces în masă.

‒ Adică că cam asta ne așteaptă și pe noi…

‒ Vorba unuia: indubitabil! Noi suntem construiți din bacterii, doar fiziologia noastră le ține în frâu. Suntem un simbiot cu un singur țel: acela de a se înmulți. Câtă vreme trăiam în mediul natural eram supuși regulilor lui: trăiește, dar lasă și pe alții să trăiască. Cel mai slab era hrana celui puternic. Noi am schimbat calimera: am inventat medicina și cel slab, sau bolnav, nu a mai murit. Rezultatul: la fel ca acea bacterie de E Coli pe care ți-am arătat-o, o bacterie care conviețuiește „pașnic” în stomacul nostru, dar care lăsată singură într-un mediu de agar se dezvoltă exponențial până consumă tot și-apoi moare, tot așa și noi, oamenii, vom consuma toate resursele planetei, apoi ne vom stinge.

‒ Ești cam pesimist. Adică nu se poate face nimic?

‒ Nimic. Se vor încerca tot felul de metode, paleative, dar nimic nu va funcționa. Este legea ființelor vii: Te naști pentru a muri, iar prin moartea ta vei ajuta pe altul să trăiască. Poate…

‒ Poate?

‒ Poate Elon Musk are dreptate: E timpul să ne mutăm hoitul, cât mai e timp!

                                                        ***