Ultimul zbor

Universul mă desfide, mai am un pic. Gâfâi amarnic și adăstez pe un colț de stâncă. Nu-i ușor, dar nimic nu-i ușor, nici în viață și nici în moarte. Scot Foster-ul și inhalez de trei ori, adânc. Simt acea tulburare, dar apoi și ușurarea din piept. Acum pot simți mirosul aerului de munte, ușor astringent de la pădurea de conifere pe care am lăsat-o în urmă și de la ozon. Ploaia s-a oprit, dar doar pentru câteva minute, căci știu că va porni din nou… Plouă intermitent de trei ani, furtuni, inundații, dar nu asta mă aduce aici, și nici că-mi pasă ce-am lăsat în vale, poate sunt un egoist, dar la final toți suntem egoiști.

Beciul prăbușit*, armăturile care se ițeau din el, oxigenul care era pe sfârșite, agonia… toate mi se perindă fulgerător prin privire. Neputința unei morți demne și ștreangul, legat pe întuneric, rușinos, salvarea in extremis… Mi-am promis, mi-am impus, ca niciodată să nu mai am soarta unui șobolan îngropat de viu și iată-mă, acum, la un pas de infinit.

Mă ridic greu, picioarele umflate de la neuropatia diabetică și, mai ales, de la tratamentul la care le-am supus în ultimele zile, protestează amarnic: curaj găină, că te tai!

Aici!

Prăpastia are mai bine de cinci sute de metri. Suficient!

Un vultur mă vede și vine spre mine în picaj:

‒ Kraaah! mă admonestează trecând razant. Aici eu sunt stăpân!

‒ Vino! îi strig. Vino, să zburăm împreună. Iară nu te supăra dacă pentru mine acesta va fi și ultimul zbor!

                                                 ***

* https://casuta-cu-povesti.art.blog/2019/06/11/pe-cand-ultimul-zbor/