O muscă în agonie

Am hotărât ca azi să fiu credincios. Da’ sincer, atât de sincer pe cât pot fi. M-am trezit de dimineață, am căutat o iconiță adusă de maică-mea pre când am făcut de casă nouă, am dat jos un tablou care mi se părea că e spre răsărit și-am pus-o în locul ei, apoi am făcut, ce-i drept, cam stângaci, trei cruci mari: în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh! cu ochii-n tavan și gânduri de pace și regrete eterne, și-am dat să plec. Ceva nu era în clar, uitasem ceva… da, rugăciunea. M-am așezat în genunchi și-am spus Tatăl Nostru, minunându-mă că încă-l știu pe dinafară. L-am zis cu trăire sinceră de mi-au dat lacrimile, și-am mai făcut o cruce. Pe dinăuntru e problema, mi-am zis, ștergându-mi lacrimile cu mâneca de la pijama și m-am dus în bucătărie. Am pus de-o cafea, groasă, cu caimac, cum îmi place mie, am pus-o într-o ceșcuță, o țigară ieșită din pachet rânjea la mine. „Diavolu’ te încearcă Nhihăiță, da’ tu să te ții tare!” Cafeaua n-are același gust, deși-i aceiași rețetă de eoni, parc-i acră, așa că-mi clătesc gura cu un pahar de apă mineral – și asta-i leșioasă, eee…

Mă trag la țol de lucru și trec în atelier. Toate, cum le-am lăsat. Deschid laptop-ul, o dihanie rânjea la mine. „Hâu!” îmi sare inima și trântesc capacul. Cu inima-n gât să salt înapoi în bucătărie și întind mâna după bidonul de bere, da-mi iau mâna ca arsă: „Te-ncearcă băiete, nici n-a apărut mira…” Mai dau un gât de Borsec și mă întorc posac în atelier. O muscă mă angajează în viraj și vrea să-mi intre-n ochi, afară cățeaua lui Costică a început să latre lugubru, iar mie mi se ridică părul pe spinare. De jur împrejurul meu e o vermuială de muște care se fac tot mai mari, deșiră trompele spre mine și mă stropesc c-o zamă lipicioasă, care-ncepe să mă ardă, dau să răcnesc, dar îmi intră și-n gură, încep să ard: aha, flăcările iadului, mai apuc să gândesc și cad într-un hău de magmă.

Cad, cad, da-s cu botu-n pernă și-afară soarele s-a ridicat de ora nouă. Mă scol mormăind, pipăi perna: îi feașcă, și-o iau la subraț. Afară-i răcoare, mă dezmeticesc de tot, într-un colț mai ferit îmi dau drumul în jeturi puternice câtând să șterg cu ele visul care încă mi se răsucește prin sinapse. Pun perna la uscat și intru în bucătărie. Îmi fac cafeaua, așa cum îmi place mie, groasă, cu caimac, și-o torn în ceșcuță. O țigară ieșită din pachet îmi face cu ochiul, o scot și-o aprind, trag adânc fumul în plămâni, iar lumea capătătă alte contururi, comprehensibile, realitatea simțurilor mele stârnite de nicotină și cofeină: cățeaua lui Costică jelește în lanț, trei muște dau ture însetate, sperând la ultimul strop de transpirație de pe fruntea mea, le pun apă în farfurioara de cafea, și-un cub de zahăr, iar ele se reped hulpave, le văd trompele mici cum, ba sug din apă, ba tamponează cubul de zahăr, în delicii, iar afară se-aude un geamăt mic, doar mic, așa mă avertizează Lulu, băiatu’ Pitzu’, că-s acolo și le e, și lor, foame.

O muscă ghinionistă ia virajul prea strâns și nimerește în plasa proaspătă a unui paianjen. Ce-o fi mintea ei, prinsă de aripi în păienjenisul lipicios, agonia așteptării căci, iată, paianjenul apare dintr-o gaură microcopică din tencuială și-o conjură cu rânduri și rânduri de funii mortale, răbdător și precaut, așteptând ca prada să obosească, iar apoi să o inoculeze cu un venin care o să o dizolve încet, pe dinăuntru, agonia, ultimile gânduri. Ce gândește o muscă atunci când vede venind paianjenul spre ea, ea fără nici o scăpare, legată fedeleș, ce-o fi în sufletul ăla mititel?

N-are rost să intervin, și nu doar pentru că ar fi inutil: cleiul din plasa paianjenului deteriorează iremediabil aripile sensibile ale muștei, dar și pentru că asta e o lege a firii, l-aș priva pe paianjen de o hrană pentru care a muncit din greu și pe care o merită.

Pentru că asta este viața. Un lanț trofic în care unii se mănâncă pe alții. O realitate crudă care s-a oprit la noi. Suprema creație. Pe noi nu ne mai mănâncă nimeni, dar oare chiar să fie adevărat?

Prădătorii dau dovadă de o imaginație exuberantă atunci când pregătesc capcane în care să cadă prada. Doar câteva exemple, plantele carnivore care, fie secretă un lichid vâscos în care insectele se prind, ori, pur și simplu, le capturează în pușcării cu dinți unde le consumă în tihnă, iar la celălat pol, îndepărtat și adânc, la zece kilometric sub apă, unde condițiile sunt mai neprielnice ca în spațiul cosmic, ființe monstruoase merg cu felinarul înaintea gurii, netrebuind decât să înghită imprudenta făptură căreia i s-a părut că vede luminița de la capătul tunelului.

Asta-i ce se vede, și se vede de șase miliarde de rotații ale bătrânei noastre planete, în jurul axei sale. O teraformare, fără nici o grabă. Se preiau substanțele chimice existente pe planetă și se procesează, încet, tacticos, trecând din fază în fază, din ce în ce mai complex. O acțiune de durată cu un scop incert.

Și aici m-am lovit de oameni. Oamenii dau peste cap toate socotelile. Chestia asta m-a obosit peste măsură până ce-am priceput că trebuie să disjung cele două chestii.

Cineva s-a grăbit. Ceva, undeva, s-a schimbat modificarea, ceva s-a întâmplat, n-avem cum să tăiem firu-n patru, căci nici firul nu-l vedem, doar constatăm, dacă stăm strâmb și gândim drept.

Oamenii au apărut brusc, acum câteva mii de ani, iar acțiunea de teraformare a planetei s-a accelerat logarithmic.

Dar oamenii, ăștia de-au fost aduși p-aci, au fost clădiți după un model, doar că s-a căutat și o compatibilitate rezonabilă cu ființele deja existente, dar nu s-a insistat prea mult, de-asta au și atâtea boli, au fost trimiși doar să-și facă treaba: Mergeți și vă înmulțiți! suficient, după cum se și vede.

Chestia mai nasoală e că pe-aici mai erau niște ființe, cu care ne-am corcit, și din străfunduri genetice răbufnesc informații.

Între ciocan și nicovală.

Musca face ultimul act de bravadă, sperând într-o greșeală a paianjenului, dar acesta nu riscă. O mai conjoară cu un rând de plasă și se apropie, se apropie…

***