Aripioară, sau picior?

Nu iau de ieri, de azi, nectarine. Sunt mult mai gustoase decât piersicile și doar cantalupul le mai întrece în gustul meu culinar.

Nu știu de ce, probabil dintr-o stare de neglijare, o nevoie de a fi băgat în seamă, sau poate din dorința sinceră de a fi de folos, unele persoane (observați că vorbesc la impersonal 😉 ) tind să comenteze atunci când încerci și tu să-ți umpli coșul cu ce-ar pofti sufletul tău.

‒ Ia piersici că-s mai bune, și-s românești!

‒ Ați mâncat?

‒ Da. Mulțumesc! Am servit micul dejun: Iaurt cu…

‒ Ziceam dacă ați mâncat din piersici…

‒ Eu? Nuuu! Îs toate-o chimicală, adică astea de v-am zis îs românești, că eu le cunosc…

‒ Păi, dac-ați mâncat, merge un fruct, pentru digestie, luați o piersică, din partea mea, insist! când văd că protestează cu mâinile fluturând în față:

‒ Nu că e murdare, dă să scape, dar l-am prins bine: culoarul e îngust, iar în partea ailaltă e o matroană la o sută de chile, care s-a citit unde bat și-a blocat cu posteriorul generos orice posibilitate de evadare.

‒ E murdare, da’ nu mai e murdare, zic, dezvirginez o sticlă de apă minerală și clătesc piersica din belșug: Na! Mănâncă piersică românească.

‒ Eu nu, că nu, bâiguie.

‒ Mănâncă, mă, sunt eu nemilos, că tu ai zis că-i mai bună, și-i românească, și-odată-l văd că dă ochii peste cap și cade peste matroană.

Asta se sperie și, precum un hipopotam într-o vitrină cu bibelouri, dărâmă tot în calea ei. Lumea se isterizează, DD care era la „servire asistată” apare și el cu cei doi electricieni, de undeva din spate cineva strigă:„Moare, moare omu-aici, sunați la 112!” iar eu îi torn nefericitului restul de apă minerală în cap și-i frig, preventiv, două palme zdravene.

DD sesizează aspectul cestiunii așa că întinde un braț, mă înhață de cămașă și mă rostogolește peste vraful de bidoane de apă minerală, apoi, cu cei doi electricieni, ca vârf de lance, mă scoate, intempestiv, din magazin.

Pa nectarine, pa, pa! și mă întorc spre DD:

‒ Ce plm m-ai tras afară? Dacă papagalu’ a dat colțu’? Dobitocu’, nu putea să-și vadă de-ale lui… acu’ tre’ să-l duc în conștiință…

‒ Noi am venit c-o treabă, da? mă contrează DD, ce plm și-a trebuit să te iei de el? Nu l-ai văzut? N-ai văzut ce față de papagal are? Ți-a trebuit să te dai tu rotund… Hai! Mergem! Mâine avem o treabă. Morții cu morții, vii cu vii!

Apare o salvare și-l strâng pe DD de braț. La nici două minute apare „mortul” ținut bine de brațe de doi brancardieri, care, când mă vede, începe a urla ca din gură de șarpe:

‒ El e! El e! El m-a obligat să mănânc piersica!

Brancardierii îl apucă și mai bine și-l bagă în dubă, DD mă apucă și el mai bine de braț și… intr-un dubă.

End stories.