Scheletron fără ficați

V-am mai zis că-mi fac târguielile în mediu restrâns, adicătălea în cartierul limitrof mahalalei unde-o gogesc pe sponci de amar vreme treizeci de primăveri trecute fix mai acu’. Adică că se poate și de comoditate pentru că-s un mare puturos, dar și pentru că simt din ce în ce mai apăsat trădarea unor bucăți din mine care s-au dat de partea inamicului zis timp.

Deviez, pentru o comprehensibilitate mai ușoară a cestiunii: de trei zile mă chinui cu o chestie la care unii îi zic aspirator, de a venit la mine în stadiul de scheletron dezmembrat, adicătălea omu’, la patru’j dă grade, a făcut un anevrism, ceva, și-a tropăit cu picioarele pe el.

DD mi l-a adus într-un sac de rafie cu mențiunea expresă: Nu știu cum faci, da’ să-l faci! Persoană importantă, cadou de la nevastă-sa, buleală mare!

În prima zi am făcut o reconstituire arheologică, sau antropomorfică, sau cum vreți voi să-i ziceți, în care am așezat, cu migală, fiecare bucățică, cam pe unde ziceam că-i e locul. În a doua zi am eviscerat cu plăcerea unui necrofag toată mățăraia electronică gândită de un calculator nebun și-am înlocuit-o cu una electrică, simplă, elegantă, cu butoane care fac un click plăcut la apăsare și rezistențe țeapăne, dar sfinte, am schimbat și doi acumulatori la care nu le plăcea ciorba de electroni și-am făcut probele tehnologice: țâțâ de maimuță!

A treia zi, adică azi, m-am apucat de dimineață, de pe la cinci juma’, că m-am sculat cu cornu-ntr-o pernă fleoașcă de transpirație și mi-am zis: Acu’, pe răcoare, Nhihăiță, că pe la prânz când umblă aia cu coasă tu să fii în lumea viselor! Si dă-i, si luptă, că drăcovenia e din mai multe bucăți, adicătălea, se desface un pulet mic, cică să scoți praful dintre tomurile Academiei, pe care-l introduci apoi în vaginul unui transgen cu coadă lungă și dai la măruntaie. Trăiască superglue JIP, unde lipește ăsta se rupe din altă parte, adică așa s-a rupt pentru că am uitat să trag un fir și-am realizat abia după ce am făcut proba finală. Da’ nu m-am enervat, nu, nuuu!

Una peste alta, cam pe la unșpici fix, am terminat. Îl sun pe DD: Bă, scula-i gata și nici eu nu mai am mult! Mută-ți hoitu’ și deschide ușa cu capu’! Nu pot, Nea Mihai, răspunde ăsta, sunt la Vaslui. Mâine! Eee, îmi exprim eu tristețea, se la vie, toujour parșivă! No, să șadă un’l-am pus că nu cere de mâncare.

Acu’, situația era confuză!

De trei zile nu ieșisem din casă și topisem tot. Nema pâine, nema bere, nema țigări, nema, nema, nema!

Iată deci starea disperată care m-a scos din casă la miezul zilei, exact pe când ziceam că-i bine să fentezi fata cu coasă printr-un somn bun!

Ca-ntr-un vis de-al meu: se făcea că eram la un ORL-ist, iar ăsta ori era prost, ori blazat, ori plin de rea voință, așa că m-a scos din țâțâni și i-am zis: Fii atent, doftore, istoria e implacabilă, iar dumneata vei muri înecat cu o pastilă exact atunci când ai zis că o să-mi treacă mie sinuzita de la sine, pe șapte august la ora douăzeci și unu. Doftoru’ m-a luat în glumă, dar pe măsură ce trecea timpul devenea tot mai nervos. În ziua cu pricina s-a certat cu toată lumea din spital, iar acasă a ajuns cu o durere de cap infernală. S-a dus în baie, la dulăpiorul cu medicamente, să ia un Rudotel, dar s-a răzgândit brusc, așa că s-a așezat pe canapeaua din living gemând ușor. Când a venit nevastă-sa se zbătea în somn strigând, iar femeia s-a panicat. S-a dus la dulăpiorul cu medicamente, a luat un Rudotel și-un pahar cu apă și s-a întors la soțul ei: Costică! Costică, scoală, visezi urât, ești tot numai o apă, scoală, ia de-aici pastila asta, să te liniștească. Doctorul holbă ochii, dădu să se ferească, așa adormit cum era, dar femeia îl încălecă și, cu abilitate, îi strecură pastila pe gât. Era ora nouă seara.

Nu, Nuuu! mai apucă să zică doctorul, iar pastila se duse pe țeava ailalaltă, direct în plămâni. Costică mai horcăi de două ori și apoi eu m-am trezit. Era nouă dimineața și-mi bătea soarele în ochi.

Așa ș-acu: dacă dimineață era răcoare de mi-am tras un maiou pe mine, acu’, când am deschis ușa de la intrare parcă m-a lovit Muhammad Ali direct în bot. Da’ ce zic, când am ieșit în soare, de pe după bolta de vie, parcă înotam într-o saună. Dar eu, când îmi pun în minte, greu mai sunt de oprit. Înot, vâslesc, prin valuri, valuri de căldură și ajung în primul părculeț, oază călătorilor prin deșertul urban, un rond cu trei copăcei și patru băncuțe, salvatoare temporale și temporare, pentru mulți boșorogi de-alde mine. Adăstez pufăind precum o locomotivă cu aburi supraîncărcată și mă răscrăcănez la umbra copacului necunoscut. Am să fac odată o poză, poate mă clarifică cineva, pentru că tovarășul ăsta n-are greață cu fotosinteza, căci are frunzele mov. Un mister ce urmează a fi devoalat.

Trece-un leat:

‒ Da’ ce faci Nihăiță la ora asta în parc? Te-o dat fimeia afară din casă?

‒ Da’ tu de unde-mi vii, cocoșelule? De la amantă?

‒ Cum de-ai ghicit, rânjește acesta, fusăi la o babă, m-a rugat fimeia, că ea-i plecată la Ieși la fată, să trec să văd de n-o dat colțu’…

‒ Și?

‒ Ne-ngroapă pe toți! M-a pus să fac curat în bucătărie, acu’ am scăpat, să vezi ce-i fac lu’ nevastă-mea…

‒ Da’, acolo ce-ai?

‒ Eh! Nișce plicuri, că baba ține regim, o zis să le iau că nu-i sunt de trebuință.

‒ Ia dă să văd!

Mă uit: tot felul de chimicale de să-ți faci ficatu’ țăndări: barbeque, sarmale, piftele, grătar… Hopa! Un plic dolofan cu curry, îl înfulec:

‒ Tu vrei să mori? și-i vântur plicu’ pe la nas. Ăsta-i otravă de șobolani!

‒ Hâu! se’n-gălbenește tizul.

‒ Las’ că-i bun pentru mine, pun pe la colțuri în magazie, că-n nădejdea motanilor or să-mi mânce șobolanii nasul. Te face-o bere, că… dacă nu eram eu, puneai de copârșeu!!!

Pleacă românu’, iar eu încep să-mi fac vise: șalău cu curry la cuptor, piept de curcan înăbușit în sos de curry, iepure la tavă cu orez curry, ficăței pe pui, înăbușiți la tuci, în sos curry!

Îmi plouă-n gură și mă decid, având în vedere circumstanțele, la ficăței. Îmi salt dolofanul de pe bancă și, cu altă determinare, pun cap compas.

Eroare!

La Vanbet, un magazin cu desfacere direct din abator, închis. Nu pricep, e doar miezul zilei și nici programul afișat nu mă ajută. Alte trei magazine, cu profiluri asemănătoare, mă dezamăgesc profund încât ajung la concluzia că icterul a dat iama printre zburătoare.

Mai am o singură soluție, ultimativă, dar…

… nu-s câștigat la loz în plic. Iau virajul la Vasile: Bagă-un șpriț, că mor!

‒ Da’… ce-i cu tine la ora asta? Te-ai rătăcit? Lucrează Alzheimerul?

Nu m-am obosit să-i răspund până ce nu și-a făcut efectul șprițul de la gheață.

‒ Da’ la Cleopatra ai încercat?

‒ Nea Vasile, doar știi că nu iau carne de la ei… Acolo mă duc pentru preambalate.

‒ Încercă! Dacă te mâncă-n pipotă…

Parca-a fost predestinat.

Intru, mă salut cu fetili, și mă duc șnur, în fund, la congelatoarele verticale, unde știam că țin carnea, deși nu târguisem niciodată de la ei. Geamurile aburite, dar citesc printre etichetele lipite pe-afară și ficăței de pui.

Apuc de ușă și trag (aici trebuie specificat că panaramele astea de congelatoare au fost puse peste alte congelatoare, orizontale, din economie de spațiu, așa că mânerul e cam în dreptul pieptului meu, iar marfa-i până-n tavan).

Nik!

Mai trag odată, mai cu nădejde.

Nik!

Simt cum începe să curgă o transpirație grea, pe șira spinării, deși în magazin e aer condiționat și apuc, decisiv, mânerul. O fătucă, una proaspătă, de n-o știu, sare în ajutor:

‒ Ce dorește domnul?

‒ Ficații lui Prometeu, dacă mai sunt…

‒ Nu se poate să nu fie, se pronunță copila și pune mâna pe mâner. Dacă la mine nu s-a mișcat, sub mânuța ei fragedă, închipuiți-vă că nici nu s-a clintit.

‒ Să încercăm împreună, se declară optimistă făptura, drept pentru care trec în spatele ei, moment de a-mi petrece nasul prin părul șaten mirosind a iasomie, să o iau de talie, care a început brusc să svâcnească promițător, să-i iau palma în palma mea și să declam:

‒ Acum, ori niciodată, deschide această poartă!

Cu un pârâit de ghețar blestemat de Greta, ușa se deschide, iar peste noi se prăvale un întreg conținut de congelate.

Mai apuc să mă răsucesc peste fătucă, ca s-o apăr de atacul inamic, că alunec pe o bucată de gheață peste făptură. Așa ne-a găsit directoarea magazinului: îmbrățișați ca la apocalipsă.

Explicațiile au fost caduce, iar eu m-am mulțumit cu niște mititei, așa că voi face mici cu cartofi înăbușiți în sos de curry.

Ce nu mă lasă să trăiesc, de-atunci când carnea congelată se prăvălea peste noi, și până mai încoace, acum, când vă scriu aceste rânduri, e carnea fierbinte, moale și parfumată peste care, protector, m-am aplecat.

***