Fragilă scânteie

Copil, spunea tata Mönkhbat, simte timpul. Timpul nu e doar longitudinal precum axa vederii, timpul accede spre cer la fel cum te trage spre pământ. Te dansează din dreapta în stânga și-i prea plin de sine. Pentru unii mumă, pentru alții ciumă.

‒ Ascultă vibrația timpului, copil, și sincronizează-te. Urcă împreună cu el urcușurile, dar refuză-i coborâșurile și vei trăi într-o viață pe cât trăiesc alții în trei.

‒ Dar cum să fac asta tată? Am închis ochii și e doar întuneric.

‒ Este întuneric pentru că privești înainte, acolo unde nu mai ai ce vedea căci pleoapa nu mai lasă lumina greoaie să ajungă la tine. Acum ochiul trebuie întors spre înlăuntru acolo unde o altfel de lumină, mai iute, te va duce unde vrei tu. Gândește-te la un măr, cel mai frumos măr pe care l-ai avut în palme și-acum ești un vierme care sapă prin el. Sapă, sapă… sapă și iese la lumină. La prima lumină a vieții lui. O vezi Ganzorig?

‒ Da, tată. Scânteiază, mă văd și pe mine…

‒ Pe tine?

‒ Da. Eu dorm, visez, și…

*

Afară se aude tropot de copite:

‒ Mönkhbat! Predă-te altfel ordon să te ucidă.

‒ Niciodată!

Săgețile pătrund prin pâsla iurtei și-i străpung pe toți cei dinnăuntru. „Fiule… ”, mai apucă să grăiască tatăl, cuprinzând în brațe copilul străpuns de o săgeată.

*

„Tată? Tată?! Unde ești? Aici e întuneric. Am privit, și înainte, și înapoi. Tataaa… Mi-e frică!”

                                                                          ***