Am poftit la clătite…

… iar când mă uit în dulăpior, canci făină, doar o lingură, două, pe-un fund de pungă.

Dar eu, când mă pornesc, ca diezelu’, așa, mai încet, da’ și când începe să tureze… și când mă mai roade și pofta, îi jali bre!

Bag capu-n dulapul cu făinoase și… Hopa! o pungă cu griș. Nu se știe de când răposată că eu nu prea le am. Aha! Când am făcut supă cu găluște!

Bagă, frate! Scrie pe ea: Produs obținut prin măcinarea grâului? Scrie. Păi făina din ce-i? Din bambus?

Un ou bătut c-o linguriță de zahăr, un strop de esență de rom, cele două linguri de făină și restu’, cât încape, griș. A ieșit o malahie terșioasă și, chiar când voiam s-arunc totul, mi-aduc aminte de rețeta de găluște: se lasă să se umfle grișul; l-am lăsat un sfert de oră, mai mult n-am răbdat, ș-apoi am pruces la activitatea propiu-zisă. Tigaia mea a veche (n-am aruncat-o pentru că-i ideală pentru clătite și omlete, sâc!), un strop de ulei, malahia turnată în parte îndepărtată de unde apoi, prin mișcări laterale, o întinzi pe toată suprafața cratiței, focul micșorat la juma’, o țigară ș-o cafe, c’asta e plășerea me (de fapt a fost o bere – licență de necesitate 😉 ).