Oglinda

O oglindă de apă. Nu văd clar de parcă privesc printr-un binoclu defocalizat.

Rotesc privirea… e acolo, stă lăsată pe un șold sprijinindu-se cu o mână în iarba care mi se pare aproape fosforescentă. Are capul ușor înclinat, părul atârnă moale, catifelat, iar ochii îi surâd.

Nu o cunosc, dar senzația de familiaritate e atât de pregnantă încât continui cercetarea:

E îmbrăcată într-o rochie de stambă cu imprimeu de maci roșii pe un fond albastru și-i văd genunchii rotunzi, roz,… urmăresc curbura lină a pulpei, șoldul feciorelnic, pântecul aproape inexistent, pieptul cu sânii ușor presați de rochie, gâtul suplu, alb și cu o arteră pe care o văd cum pulsează, bărbia voluntară cu o mică gropită, buzele mici, nerujate, care sub privirea mea se strâng, nasul cârn cu pistrui portocalii. Trec din nou prin privirea verde, malițioasă, și-i văd din nou părul, parcă abia spălat căzând cascadă pe umărul stâng.

Mă las pe spate și încerc să închid ochii, dar nu am pleoape. Lumina care vine de nicăieri mi-i ard și-atunci mă strâng în mine și încerc să o privesc din nou, dar acolo sunt doar ruine și trupuri fumegând.

Un tanc se ridică din ruine și cade greoi. Aud mugetul celor două motoare și-apoi îl văd cum înaintează, lent. Vine spre mine și încerc să mă feresc, dar nu am mușchi, nici pleoape n-am, și-l simt cum oasele-mi zdrobește, aud cum craniul, ca un ou, pocnește simt, așa, ca o durere și mă ridic din pat în întuneric și tăcere.

Perna e udă. Cearșeaful mototolit, la picioare, iar eu tremur.

Nu aprind lumina, mă duc la baie pe întuneric. Arunc adânc cu apă până ce simt că-mi amorțește fața.

Îmi trag și două palme, zdravene: Era ars tot, ce voiai să-i faci? L-aș fi ocolit, dar a fost prea aproape, n-am putut, n-am mai putut! I-am făcut, de fapt, un bine…

− Am simțit cum ai ieșit din pat. Iar coșmarul acela?

− Nu, iubita mea. Am avut nevoie la baie. Treci înapoi. Vin și eu, acuși.

Mai privesc odată oglinda și sting lumina.

În dormitor trec pe lângă masa ei de toaletă și văd rochia de stambă albastră cu maci roșii atârnată pe scaun, iar visul se întoarce strâmbându-mă.

Răcnesc:

− Cât ai să mă mai chinui! Cât?

Așa a fost și nu mai pot schimba nimic!

***