Futograful

După o absență destul de îndelungată, adică de când i-am zis, tranșant, că nu-i mai repar nimic pe de-a moaca, Mirciulică Grumezea, fotograful, s-a înființat, mai acu’ două zile, la ușă, destul de vioi față de cum îl văzusem ultima oră, cu geanta profesională pe umăr și-o mutră spășită:

– Mihăiță, te deranjez doar într-o singură problemă. Plătesc cât ceri, se acoperă repede atunci când vede că deschid gura, așa că-l invit în casă. Cotrobăie prin geanta burduhănoasă, de unde scoate, ca din burta unei balene, tot felul de aparate foto, obiective, camere de filmat și, într-un final, un acumulator compact. Am pierdut încărcătorul, sau mi l-a furat unu’ la ultima nuntă, și-i de la camera aia de-ai lăudat-o pentru culori și definiție. Hai, hai de-i fă un încărcător, că-s ca fără mâini.

Ce mai era de spus. Am purces.

M-a obosit oleacă…

… și-mi aduc aminte cum a venit ultima oară:

Mă calcă Mircea a lu’Grumezea:

– Văleu, Nihăițăcă tare greu mai ajung la tine, de te-ai cocoțat în vârfu’ dealului.

– Lasă vrăjeala c-ai venit cu mașina.

– Da’ de unde știi?

– Păi o lătrat numa’ cățeaua lu’ Zolo. Dacă veneai pi jios te amușinau și câinii lui Teudorescu.

– Mă… că pe toate le știi…

– Hai! Intri tu, sau iese căldura. Te taxez la gaz ars.

O devenit, brusc, mai sprinten.

Se așează cu mii de precauții pe canapaua din atelier și debitează în inconfundabilul stil al liderului de sindicat de pe vremea lui Ceașcă:

– Ce frumos e la tine aici și ce cald și bine dar…

– Nici un dar, îi tai macaroana, zi!

Mă baleiază scurt și schimbă placa finuț, aproape imperceptibil:

– Mi s-a umflat un picior, văleu, iaca, trage cracul de la pantalon, am pus foi de varză, văleu, parcă a mai dat înapoi…

Ce pot face. Mă uit la picior. Umflat, puhav.

– Diabet, copil.

-Nuuuu! Nu să poate! Nu-i mai degrabă de la un nodul pe rinichiul stâng?

– Măăă, stângul are și pe frate-su nu mă aburi, ia dă mâinile. Cam vineții… ia să-ți văd schinarea… Ai mâncărimi? Când te scarpini parcă te doare?

– Apăi… cam așa.

– Tot mizerie d-aia de la Panciu bei? Dacă scrie că-i din Panciu nu-i musai să fie și din strugurii din Panciu, mă! Uită-te la tine, curg hainele, ai slăbit ce naiba-i cu tine?

– Da’ ce-am?

– Ciroză, asta ai. Ciroză uscată, se mai poate repara s-o mai duci vreo 10 ani da’…

– Am să mor!

– Ești tâmpit! Toți murim. Normal c-ai să mori. Ce să facă patria, poporul, și partidul cu o așa jale!

– Mă mai iei și la mișto…

– Păi, dobitoc mic, pre când făceai poze cu găozuri de feti mari și dansai numai în,  hmmmm, aia goală, p-atunci nu te ducea gându’!

– Ce vremuri Mihăiță… ce vremuri…

– Mie-mi zici? Tot veneau pe la poartă cu câte-un feon în brațe, că să-l repar, de-o intrat fimeia în bănuieli…

– Da. Cătușele alea din polistiren, pătucul roz…

– Cât ne-am chinuit cu luminile ca să nu lase umbre…

– Homălăul ăla de travestit pe care l-am aruncat în Căcaina…

– Ha! Alerga de nebun în curu gol printre bolovani… Ha!, Ha!

– Nebunele de pankiste…

– Huooo! Îi bolnăvicios. Ce-ai să-ți repar?

– Camera asta… uite: cum mișc firul rămân fără curent, mai să mă fac de rușine. Noroc c-am luat-o și pe ailaltă…

– Îhâ! O pușcat cablul. Acuș! Ia până ce eu îți stric camera ia întinde-te pe canapea.

Așa. Să-ți bag niște diadinamice măcar de să pasăm circulația sanguină, să  o eliberăm din aderențe și din grăsime. Treci!

Mă uit la el. Curenții diadinamici îl zguduie din dreapta-n stânga iar el stă cu ochii holbați pe ventilatorul de pe tavan. Dar nu-l vede. Privirea este întoarsă și harduri vechi descarcă imagini demult uitate.

– Mic copil, mă înduioșez:

Iaca, e timp de plată pentru toate!

***