Măi, Costică, și cum de mă priponesc eu de dimineață, nehalit, c-așa mi-aduc aminte de prin copilării, de pe când mă ducea maică-mea să-mi ia sânge (horror frate!) că tre să fii nemâncat, că altfel sângele tău nu mai e bun, creează indigestie, cum îți zic, bag dejtu-n telefon: ocupat, sună, sună, ocupat, zic să mă prezint in corpore că mă ronțăiau mațele ceva de speriat. Sun la un taxi și-i zic:
– La ProLive!
Intru pe-o alee, ficuși, rotodendroni, șezlonguri n-aveau, dar aveau o coadă, lungă, lungă.
Ischitesc:
– Am venit pentru analize…
– Și noi, și noi! vociferează jumătate de coadă.
– Dar, încerc marea cu dejtu, eu doar o programare…
– Și noi, și noi! răspunde cealaltă jumătate de coadă.
Stoicismul s-a născut în Grecia antică și, de-atunci, a rămas universal valabil.
O copilă la vreo șaișpe ani îmi șoptește:
– Aici e cu diverse!
– Adică? încerc să mă clarific.
– Adică, nu contează ce ai, or să-ți găsească ei ceva, îmi șoptește la ureche.
– Yap! și privind-o cum baladează de pe vârfuri pe călcâie, ondulând din șolduri, îi șoptesc la rândul meu:
– În cazul tău, că ești nefutută?
Ochii i se îngustează brusc, dar dau în privirea mea malițioasă și zâmbește:
– Domnul are o privire versată.
– Nu doar privirea…
– Eu stau aici pentru bunica, mă atinge ca din greșeală pe braț.
– Iar eu pentru străbunica, rânjesc, scot portofelul și-i dau cartea de vizită cu DJ. Sună-mă! Prevăd o colaborare fructuoasă.
Îmi zâmbește promițător.
– Până una alta, continui, pe mine mă ronțăi mațele, ceva de speriat. Îmi ții și mie rândul?
Din spatele meu, o doamnă, cam la cinzeci de ani, cu un păr grizonat natural, semn al unor încercări proaspete, dar cu o mare candoare în priviri, îmi pune o mână pe umăr și rostește candid, în mod sigur atentă la ce-am șoptit cu fătuca:
– Las, că la cum te văd, nu-ți plâng copchii de foame acasă! Fugi și mâncă ceva, c-o să ai nevoie de energie, la cum văd treaba!
Mă reped la primul butic:
– Dă, fată, ceva să-mi leg mațele, că nu mai pot.
Îmi dă fătuca un croisant cu multă ciocolată din ulei de palmier, pansament, pe care l-am ronțăit pe o bancă, și-apoi am ochit o cutie cu bere Ursus care, dimpreună cu o țigară, m-au restabilit electrochimic.
Cu alt curaj mă întorc la coada anacondei care, desigur, se multiplcase în vertebre și, când să intru la locul meu, un Gigi de la sculărie mă inoporturează:
– La rând, domnu’, la rând!
Îi mulțumesc cu glas tare doamnei și îl ignor. Asta se pare că-l enervează și mai mult căci începe să colporteze: Om serios cu unghiile făcute ca muierile? Ce dacă are costum, de ce se bagă în față? Mă uit la unghiile mele, le tai mai adânc pe margine pentru că se încarnează și-am făcut un duș de dimineață așa că-s transparente și sunt mândru că am degete de pianist. Probabil că am vrut un zâmbet, așa mai condenscendent, plin de-o duioșie plină de tristețe, la vederea unghiilor lui rupte și negre, iar privirea mea furată, către mîinile lui, nu i-a scăpat, ba l-a înfuriat și mai tare. S-a pornit în niște diatribe care au creeat o adevărată polarizare socială. Nu puteam tolera așa ceva, o gâlceavă pornită poate oricând să degenereze. Mă caut în portofel și scot legitimația de la Casa Armatei, o palmez atent încât să se vadă doar „Căpitan” și mă duc la el:
– Vino! îi zic, hai să avem o discuție, și-i arăt legitimația. I s-a scurs sângele din obraji:
– Eu… domnule…
– De ce creezi agitație în rândul maselor de cetățeni? Știi că asta se cheamă instigare? Știi că pedepsele sunt foarte mari, inclusiv cu penitenciarul? Te rog să-ți revizuiești atitudinea, altfel…
S-a cumințit brusc și-am realizat că-mi venise rândul, iar lumea aștepta respectuoasă ca să intru la o asistentă medicală care nu pricepea ce se întâmplă.
– Dragă, am de făcut niște analize, și-i dau hârtia.
– Da, da, pe 3 noiembrie, dimineță…
– Și eu care ziceam că la anul și, mă-ntrerupe fără a sesiza ironia:
– Vai domnu’, dar noi suntem o clinică serioasă!
Doamna, cu părul grizonat, care se așezase pe un fotoliu pentru a pune ordine în hârtii, ridică o privire:
– Mama a căzut la pat, așa că nu mai poate veni pentru analize. Puneți-l pe domnul în locul ei.
– Da, da, caută asistenta. Da, am găsit! deci înlocuim pe Vasilica cu domnul… domnul Mihail, e bine?
– Foarte bine, confirmă doamna, iar eu mă înclin în fața ei:
– Respectul meu profund.
– Lasă respectul, zâmbește șters, ce-ar fi dacă m-ai scoate la o prăjitură? Simt, la ora asta, că-i tot ceea ce m-ar face să mă simt mai bine.
– Se poate, doamnă? Sunteți invitata mea, și-i ofer brațul.
– Domnule! exclamă asistenta. Aici scrie că luați Thiosen, pentru dilatarea arterelor, vă rugăm să nu luați, căci va interfera cu rezultatele analizelor.
Mă uit cu coada ochiului: puștoaica de șaișpe ani a plecat, așa că mormăi mai mult pentru mine:
– Bine! Le iau, nu le iau… Pân-acum nu s-a dilatat nimic, și plec, cu grizonata râzând, la braț.
Mihail stories 