Natașa

Straniu!

Natașa a fost una din cele mai ciudate prietene ale mele. Pe atunci reparam instalațiile de far de pe malul mării Negre. Erau câteva faruri, de obicei schimbam doar siguranțele, căci existau mari fluctuații de curent electric.

Era seară, eu întârziasem la farul de la Agigea, așa că mă grăbeam spre Constanța. Începuse să plouă și o așchie de metal, care-mi sărise în ochi, în timp ce schimbam un bec, mă stânjenea. Clipeam des, cu ochiul drept înlăcrimat, iar la un moment, m-am aplecat către geantă, după niște batiste de hârtie.

Ceva, ceva subliminal, o răscolire a nervilor, a făcut ca mâna stângă să tragă, brusc, de volan, și eram, deja, în derapaj pe șoseaua udă. Mă blestem în gând și încerc să stăpânesc mașina. Ne oprim într-un copac, dar fără gravitate.

Mă cobor, înjurând și-apoi o aud. De fapt am auzit doar un fel de cântec ritual, pe care-l mai auzisem cândva, un cântec de jale, un cântec de moarte. Se auzea încet, foarte încet, de undeva din tufele pe lângă care trecusem cu mașina. M-am apropiat, cu inima bubuind în piept, și ea era acolo. O copilă cam la unsprezece ani, cu părul roșcat și ochi verzi, fosforescenți. Era complet dezbrăcată așa cum o vedeam eu, ascunsă în spatele unui tufiș.

– Vin-o! Vin-o la mine, am zis eu. Nu o să-ți fac nici un rău.

– M-ai lovit cu mașina ta…

– Dar nu am vrut, eu doar m-am aplecat, drumul era liber… eu, eu doar vreau să mă ierți!

– Toți vor să mă rănească, șoptește copila.

– De ce? întreb, dar în minte-mi răsar tot felul de imagini. Mă lupt cu ele, dar flăcările mă pătrund prin haine, groaza pune stăpânire pe mine, moartea rânjește la mine cu un chip hâd.

Am mai văzut de-astea.

Îi întorc spatele și mă duc la mașină, care nu pare să aibă stricăciuni. Mă urc la volan și pornesc motorul. Din câteva manevre o readuc pe șosea.

Aștept.

Acum e îmbrăcată cu o rochie lungă, mulată pe un corp perfect. Are aproape de douăzeci de ani și o privire de vampiroaică.

– Și, spune! Te-am lovit eu cu mașina? o întreb.

– Oh, dragule! Doar voiam pe cineva care să mă scoată în oraș.

– OK! Dar data viitoare ar fi suficient să ridici fusta.

M-am distrat de minune cu Natașa, așa cum am numit-o eu. Mergeam prin toate restaurantele din Constanța, beam, mâncam, dansam, ne jucam prin paturile hotelului Alvorado, iar apoi, spre dimineață o aducem înapoi, în pădure. Odată am urmărit-o, dar a dispărut ca un fum.

Astăzi e altfel, e nervoasă ..

– Ce se întâmplă, Natașa?

– Nimic! îmi răspunse.

La colțul de șosea, unde o lăsam din mașină, m-a apucat cu mâinile de obraz:

– Fugi! Fugi, Mihail!

– De ce?

– Pentru că sunt însărcinată cu tine. Fugi! Fugi, Mihail!

Abia s-a pierdut în frunzișul pădurii când o furtună aprigă s-a pornit, ca din senin. Copacii se răsuceau ca surcelele. Fulgere brăzdau cerul, iar apoi se apropiau de mașină.

Am pornit  în grabă, și, printre fulgere și copaci prăbușiți, am reușit să ies din pădure.

Trei zile n-am mai avut curaj să intru în pădure. Apoi am parcat din nou, acolo,  dar ea nu a mai venit.

Timpul a trecut, eu mi-am schimbat meseria și, fiind serios în muncă am tot avansat în funcții până la cea de Șef de Punct Poștal, viața curgea liniștită, chiar aveam pe cineva, în orășelul vecin… când un copil cam de cinci ani a venit la mine la ghiseu.

– Da puștiule, zic.

– Mama mi-a dat asta pentru dumneavoastră.

– Pentru mine? întreb și mă uit mai atent la puști.

Încep să transpir.

Desfac încet plicul: „Iubite! noi l-am crescut până acum, dar un băiat trebuie să-și cunoască tatăl. Noi așa considerăm a fi bine. Ai grijă, nu este un copil obișnuit. Cu dragoste, a ta Natașa.”

Mă ia un acces de tuse.

Puștiul mă întreabă:

– Îți e rău, tată?

Face o mișcare din mâna stângă și tusea îmi trece instantaneu.

***

Strange!

Natasha was one of my strangest friends. At that time, we were repairing the lighthouse installations on the Black Sea coast. There were a few headlights, usually we just changed the fuses, because there were big fluctuations in electricity.

It was evening, I was late at the lighthouse at Agigea, so I hurried to Constanța. It had started to rain and a splinter of metal, which had jumped into my eyes while I was changing a light bulb, was embarrassing me. I blinked often, with my right eye in tears, and at one point, I leaned over my bag for some paper handkerchiefs.

Something, something subliminal, a twitching of the nerves, made my left hand suddenly pull on the steering wheel, and I was already skidding on the wet road.

I get down, swearing, and then I hear her. In fact, I only heard a kind of ritual song that I had heard before, a song of mourning, a song of death. It was heard slowly, very slowly, from somewhere in the bushes I had passed by. I approached, my heart pounding in my chest, and she was there. A child about eleven years old, with red hair and green, phosphorescent eyes. She was completely naked as I saw her, hidden behind a bush. – Come over! Come to me, I said. I’m not going to hurt you. – You hit me with your car … – But I didn’t want to, I just bent down, the road was clear … I, I just want you to forgive me! „Everyone wants to hurt me,” the child whispers. – Why? I ask, but all sorts of images pop into my mind. I fight with them, but the flames penetrate my clothes, horror takes over me, death grins at me with a ugly face.

I’ve seen this before.

I turn my back on him and go to the car, which doesn’t seem to be damaged. I get behind the wheel and start the engine. In a few maneuvers I bring the car back on the road.

I’m waiting.

She is now dressed in a long dress, molded to a perfect body. She is almost twenty years old and has a vampire look.

– And say! Did I hit you with the car? I ask her.

– Oh, honey! I just wanted someone to get me out of town.

– OK! But next time it would be enough to lift the skirt.

I had a great time with Natasha, as I called her. We went through all the restaurants in Constanța, drank, ate, danced, played in the beds of the Alvorado hotel, and then, in the morning, we brought her back to the forest. I once watched her, but she disappeared like smoke.

Today is different, she is nervous.

„What’s going on, Natasha?”

– Nothing! he answers me.

At the corner of the road, where I was leaving her in the car, she grabbed me by the cheeks:

– Run! Run, Michael!

– Why?

„Because I’m pregnant with you.” Run away! Run, Michael!

He was barely lost in the foliage of the forest when a fierce storm started, as if out of the blue. The trees twisted like twigs.

Lightning flashed through the sky, and then they approached the car.

I started the car in a hurry, and through lightning and collapsed trees, I managed to get out of the forest.

For three days I did not have the courage to enter the forest. Then I parked there again, but she didn’t come.

Time passed, I changed my job and, being serious at work, I kept advancing in positions until that of Chief of Post Office, life was going smoothly, I even had someone in the neighboring town … when a kid about five years old came to me at the counter.

„Yes, kid,” I say.

„My mother gave me this for you.”

– For me? I ask and look more closely at the kids.

I’m starting to sweat.

Slowly unfold the envelope: ”Honey! we’ve raised him so far, but a boy needs to know his father. That’s what we think is good. Be careful, he’s not an ordinary child. With love, your Natasha.”

I’m getting a cough.

The kid asks me:

– Are you sick, Dad?

He moves his left hand and my cough passes instantly.

***

Asta e prima traducere în engleză a unei povestiri de-a mele. M-am apucat de sportul ăsta mai mult pentru a-mi dovedi că pot, în ciuda faptului că sunt un autodidact în domeniu, iar pe unele expresii, mai colocviale, n-am de unde să știu cum să le traduc, dar am căutat pe google ș-am găsit cât am putut.

Cam asta a ieșit și aș fi recunoscător pentru orice feedback 🙂