‒ Pe ea doar frica o mai ține, să nu-i spui!
Soră-mea se agăța de brațul meu, iar eu ezitam: de ce să nu-i zic? Că nu e nimic? Doar o mică spaimă, acea atunci când pricepi că-i gata, câteva zecimi de secundă?
‒ De ce nu vrei să înțelegi? mă privește aprig soră-mea, după ce m-a tras în sufragerie. De ce nu vrei să înțelegi? continuă, în timp ce toarnă cafeaua în cești. Tu ai murit brusc, iar ce-i zici ei, ce vrei să-i zici ei, e precum o condamnare la eșafod.
‒ Dar, dragă… eșafodul o așteaptă.
‒ Ești complet idiot.