Neavenit în timp oprit

Ajung la gară, trebuie să plec undeva nu contează unde, dar trebuie, e imperios.

La ghișeul de bilete:

”Tichetele de călătorie se dau doar cu o jumătate de oră înainte de plecarea trenului”.

Mă rătăcesc printr-o gară pustie, fără culori, parcă e o catedrală cu arce afumate și urme de gloanțe și fug afară, iau o bere la una din nenumăratele crâșme din carton aliniate pe o stradă uscată ce se pierde, gri, la orizont. Necunoscuți întorc capul după mine de parcă m-ar cunoaște, de parcă m-ar ști, mutre hirsute care mă cântăresc, mă evalueză. Ciulini se rostogolesc agale pe Route 66. Berea nu-mi ostoiește arșița și am senzația că am uitat ceva, ceva important, foarte important…

Garduri de azbociment, angoasă, berea are gust de detergent.

Un fluierat de tren.

„Trenul meu” svâcnesc, și răstorn halba, fug la ghișeul de bilete, coadă:

„Fraților, vine trenul meu, lăsați-mă să iau bilet”.

Se întorc către mine cu chipuri de neamuri moarte și îngropate de mult:   

„Așteaptă-ți rândul, trenul tău nu vine acum”.

Alerg pe peron cu disperarea intrinsecă că voi rămâne pentru totdeauna în halta asta uitată de timp și mă rătăcesc prin vălătuci de abur. Trenul, îl văd, pleacă, alerg parcă împiedicat după el, cu un svâcnet mă agăț de-o ușă, intru și dau într-un bouvagon plin cu vaci care, când mă văd încep să mugă adânc cu o jale abia reținută. Moartea e palpabilă și asumată, doar jalea care curge, curge, în șuvoaie de lacrimi de pe ochii lor mari și blânzi.

Într-un colț, un moșneag, un indian ce se ține de un toiag cu-n stilizat cap de cobra, se ridică dintre gunoaie incerte:

„Ți-am zis că ăsta nu-i trenul tău, dar acum, dacă tot ai venit…”

Toiagul prinde viață, șarpele sâsâie și mă fixează cu privirea lui hipnotică, se apropie de mine, aproape îi simt răsuflarea și ochii, ochii aceia…

Ochii ei…