Am început să visez morți, dom’le. Îi clar!!!
Se făcea că jucam table cu Costică a lu’ Codreanu, eu scosesem deja toate piesele, iar el încă se chinuia cu cinci, care și parcă arătau a pioni de șah, tot bolborosind în barbă: O dublă, ce mânăstirea mă-sii de treabă! Nik nu mi-a venit tura asta! Se agita, iar eu nu aveam inimă să-i zic că a pierdut și pentru el jocul s-a terminat, definitiv.
De după ce i-a murit fimeia, o muiere mititică și rea, ca mai toate cele ce n-au putut face copii, dar pe care el o iubea nespus iar ea avea grijă de el, sănătatea lui Costică a început să se degradeze rapid. Mai întâi un Parkinson galopant, apoi un Alzheimer l-a făcut uitat prin oraș de l-a adus poliția acasă, așa că neamurile, soră-sa probabil, au hotărât să-l ducă la un azil de bătrâni. Aici n-a făcut mulți purici căci la vreo două luni am aflat că a murit. De covid, desigur!!!
Eeee, și dacă tot îi duminică și se fac pomeni, am să încropesc ceva să-l bucur pe ăst’lalt Costică, a lu’ Pândaru, care pândește și el de după colț, da’ nu-l lasă nevastă-sa Liliana, chip, iar până atunci închin un pahar cu vin și las un strop să ude țărâna:
Să-ți ostoiască setea, pe-acolo pe unde-oi fi, nea Costică!
15.09.2016 22:49
Tocmai ce mâncasem și fumam o țigară pe verandă, admirând bolta cerească spuzită cu mii de stele, că Tița a lu’ Costică începe să latre. Cin’ să fie la ora asta, mă întreb. Tița face spume în lanț, semn că n-a uita șutul în cur luat de la Costică a lu’ Codreanu și chiar el tropăie agale pe alee cu radioul ”VEF”, rusesc, strâns în brațe.
Am un deja vu. Anul ăsta mișcarea s-a mai repetat de… multe ori.
‒ Iar s-a stricat?
‒ N’are ni’ca, marfă rusească…
‒ Atunci?
‒ Ăăă, l-am scăpat jos… Da’ n-are nimica.
‒ Hai! Ai grijă la trepte, așa, șezi pe canapea. Ia dă-l la tata lui!
Mă chitesc în el:
‒ Da’ ce făcuși bre? L-ai aruncat din copac?
‒ Da’ de unde știi? îi iese porumbelul. Neee! Am scuturat nucul și-am uitat că l-am agățat de-o creangă. I-am tras un par… Hăhăie, se redresează: Da’ n-are ni’ca. Marfă rusească!!!
Refac traseele de cablaj rupte, pun două bride ca să țin placa de montaj la un loc și-l bag în priză.
Animala începe să gâjâie:
‒ Ahaaa! Bun. Închid pacientul și i-l pun în brațe.
‒ Bogdaproste! Rămân dator!
Mărunțesc adânc:
‒ Matale să fii sănătos…
Îl conduc la ușă, aprind lumina de la verandă și-l urmăresc cum ia virajul pe alee. Iau lanterna LED abia primită cadou, și vin, pâș, pâș, pe urmele lui. Mă ascund de după corcoduș.
O pun pe ultraviolet și i-o fixez exact pe spate. Ploverul de lână începe să irizeze în toate culorile curcubeului.
Mai face câțiva pași, apoi pune aparatul jos și-și face o cruce mare:
‒ Da, Doamne, am păcătuit. Mâine vin și-i aduc o sticlă de vin!
Sting lanterna și apoi o aprind de două ori:
‒ Două, Doamne, două…
***
Mihail stories 