Fericirea trece prin stomac…

dar nu-i chiar așa. Iaca, am fost de mi-am făcut cumpărăturile, cu gânduri mari: să fac niște sărmăluțe, și-n foi de viță, și de varză, și mai aveam eu un gând, de-o budincă cu rodii, de-am făcut, ooo, acum atât de mulți ani în urmă…

și-am realizat că nu prea mai am cu cine împărtăși bucuria. Nevastă-mea, după, iaca, cinsprezece ani de stat în Italia, are cu totul alte concepții gastronomice, din gașca veselă și pusă pe șotii am rămas doar eu cu Costică a lu Pândaru, don profesore predă matematici în paradis, iar ăilalți se ung cu smoală, ceva mai jos, bașca, până și ăl de venea să-mi citească contoarul la gaze, mereu abțiguit, de-l omeneam ca să nu-l calce tramvaiul la vale, s-a pensionat.

Nemurim încet, cu rândul,

La finiș doar câțiva se mai zăresc,

Iar peisajul e din ce în ce mai gol,

Grotesc.

Voinți înălțătoare se prăbușesc în hău,

 Turbarea lumii e tot ce a rămas,

Însingurare în ultimul tău ceas

Omenesc.

Dar voi să nu mă credeți, că-s doar un cabotin de vodevil, și-am să bag niște poze cu niște sarmali, de-o să zică iar faraonu c-am trișat și-s din secolul trecut.

🙂