Empatie III

Acum vă prezint varianta de final propusă de Daniela G. , variantă care, spre deosebire de cele sfidător masculine, propuse de către mine și Faraon, accentuează pe trăirile afective, pe sufletul de mamă și speranță.

 Empatie

Plouă torențial, o ploaie atipică acestui sfârșit de aprilie, și e frig.

La intersecția cu Republicii, pe una din bănci, o fetița de trei-patru ani stă zgribulită, cu genunchii strânși în brațe, în ploaie, plângând, dar nimeni nu se oprește să o ajute.

Involuntar fac un pas înainte apoi mă opresc. Trecători grăbiți îmi aruncă priviri compătimitoare, sau de-a dreptul ostile.

‒ Mami? se tângui fata. Ajută-mă, mami!

Lacrimile se amestecă cu ploaia care curge pe fața mea. Nu pot pleca.

Ceea ce este sinucidere.

Ni s-a explicat iar și iar: acești copii care plâng nu sunt reali. Sunt o capcană. Oaspeții noștri neinvitați și-au modificat rapid strategia alegând cel mai jalnic lucru ca momeală. Și ce poate face un om să reacționeze mai mult decât un copil care plânge?

Cel puțin, obișnuia.

Milioane au fost păcăliți. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ei. Au explodat? au fost ingurgitați de o ființă malefică? Sau au fost teleportați pe o altă planetă unde toată lumea trăiește în pace și armonie? Tot ce suntem siguri este că au dispărut într-un fulger de lumină, împreună cu copilul necăjit pe care s-au oprit să-l ajute.

Noi, cei care am supraviețuit, suntem nevoiți a ne asuma ce este mai rău.

O tehnică aproape perfectă, este de mărturisit: folosirea empatiei împotriva noastră. Mă întreb în câte lumi au făcut asta înainte să vină aici.

Dar, în timp ce mă uit în jos la fetiță, cu părul ud lipit pe față, cu ochii închiși, și muci picurându-i pe bărbie, îmi dau seama că capcana este de două ori mai perfidă decât credeam cândva. Acum realizez că ne dezumanizează. Cum va arăta societatea peste câțiva ani, dacă toți oamenii care trăiesc în ea nu vor putea – sau nu vor voi – să se oprească și să verifice un copil care plânge?

‒ Ajutați-mă!

Ploaia este necruțătoare, iar eu stau parcă înrădăcinat la fața băncuței, în timp ce mulțimea străbate torentul, trecând pe lângă mine cu capul plecat.

Ce se întâmplă dacă acesta este de fapt un copil real, cu o durere adevărată? Dar dacă nu e?

Ridic privirea spre cerul gri și-apoi iau decizia mea.

Fetița zace cocoșată în ploaie, plângând, dar nimeni nu se oprește să o ajute.

Respir adânc și mă aplec…

„Fie ce-o fi…”, îmi spun, întinzând brațele spre copil.

„Oricum vom muri cu toții lent, cu inimile înghețate, ca în «Crăiasa Zăpezii»…”

Fetița mi se cuibărește în brațe ca un prunc la pieptul mamei. O lumină blândă și caldă ne învăluie, iar aerul se umple de miresme subtile și nemaiîntâlnite. Privesc cu uimire micuța ființă din brațele mele, care are un trup strălucitor și diafan.

„Dar stai, și brațele mele sunt la fel, sau ceea ce pot zări din trupul meu… Unde sunt?… Ooo, tot aici…”

Văd oamenii trecând în continuare grăbiți, cu privirile în pământ, prin ploaia cenușie. Dar totodată văd și atmosfera luminoasă și calmă din jurul meu și al fetiței.

Ca două realități de sticlă suprapuse… Pe cea pe care îmi focalizez atenția, o pot aduce în prim-plan, fără ca cealaltă să dispară complet.

 Mă așez în mijlocul drumului năpădit de ploaie și întind brațele să prind un trecător posomorât. Dar el trece prin mine ca și cum n-aș fi. Mă întorc la lumină…

„Ce-i de făcut?” mă întreb. „Trebuie să mă întorc”, îmi răspunde copila la gândul meu nerostit. Și continuă: „Cât încă mai sunt inimi care nu au murit, mai este speranță”…

Îmi întorc privirea și realizez că în jurul meu sunt nenumărate ființe asemănătoare cu mine. Le aud gândurile și le simt bunăvoința și iubirea.

Înțeleg că sunt pregătiți să mă ajute să mă „nasc” pe deplin în această lume…                                                                

                                                                       ***