Două portofele

Delegație în Covasna.

Hunii m-au năpădit cu atenții, iar ultima zi a fost apoteotică. Taju’ Fazekas mă mai cinstește odată, la birtul gării, și mă turtesc.

În compartiment doar o piticanie care mă privește estimativ și cu ochi urduroși. Ar trebui să fiu circumspect, dar ultimul „rachiu de găinaț” din gară m-a anesteziat total. Îl rog să mă scoale la Focșani și adorm buștean.

Cineva mă zgâlțâie:

‒ Ce-i? bâigui.

‒ Focșaniul, se pronunță piticul.

Mă salt intempestiv de pe banchetă, mă prăvălesc pe culoar și sar din tren exact când ăsta pleacă.

Apoi mă uit dimprejur.

„Hopa!” ăsta nu-i Focșaniul. Mă pipăi.  Portofel, canci. Alcatelul, pentru că era în buzunarul de la pantaloni, a supraviețuit. „Frumos, Nihăiță… artistic!” ronțăi pe dinăuntru: Acu’ să te văd, coane, emit și cu juma’ de gură.

Ca un făcut, telefonul începe să zbârnâie în buzunar.

‒ Unde ești, ce nu răspunzi la apel?

Vocea comandantului mă dezmeticește de tot:

‒ La gajici, adopt un ton de glumă, în Adjud.

‒ Fițe-ar gagicile… îl sun pe Panaitescu, să trimită o mașină. În jumătate de oră să fii la unitate. Arde!

‒ Bagă gaz, îi zic plutonierului. Arde!

Ăsta rânjește, bagă girofarul și-ncep să regret de ce i-am zis.

În oraș îi zic să mâne spre gară. Ajung exact când trenul intra în gară.

Mă năpustesc în compartiment și piticul mă privește perplex. Nu-i las timp de gândire. Îl umflu de beregată și mă cobor cu el pe peron. Aici îi dau un dos de palmă și-l caut la buzunări. Iaca și portofelul meu, mă uit înăuntru, totul la locul lui. Mai caut și găsesc și portofelul lui. Îi mai trag un dos de palmă:

‒ Aici e Focșaniul, mă!

Și-n drum spre ieșire îi arunc portofelul într-un coș de gunoi.

***