Răscrucea

Mă întorceam acasă pe înserat. Începuse o ploaie mocănească, rece și rea, încât m-am felicitat pentru inspirația de a lua umbrela la mine. În fața mea disting o siluetă. O femeie îmbrăcată într-un loden lejer, pe cap doar cu un batic. Grăbesc pașii, o ajung din urmă și aplec umbrela deasupra ei:

‒ O să răciți! Ploile astea de primăvară timpurie aduc cu ele piramidoane.

Întoarce capul spre mine și, după o secundă de confuzie, o recunosc: o fostă iubire de prin tinerețile mele zbuciumate.

‒ Tu, exclam, cam gâtuit.

‒ Eu, îmi zâmbește șters.

‒ Unde te duci la ora asta, pe ploaie, o întreb nedumerit.

‒ Am o prezentare de carte.

‒ La ora asta? mă repet și-mi șterg picăturile de ploaie de pe frunte.

Nu-mi răspunde. Mă ia de braț și continuăm să mergem în tăcere, eu iscodind-o cu coada ochiului: tot frumoasă a rămas, patina timpului i-a lustruit pielea de pe obraji, ochii parcă s-au mai adâncit în orbite, iar nasul cârn a devenit ascuțit, dar fruntea, atât cât pot vedea de baticul ce-o acoperă, e la fel de bogată și imaculată.

‒ Am fost cam măgar, atunci, emit o scuză tardivă, căci tăcerea devenise stânjenitoare.

‒ Eram tineri… Își întoarce privirea către mine, iar ochii ei verzi mă hipnotizează din nou, la fel ca prima dată. Te-am iubit mult, continuă, dar plecarea ta era aproape anunțată, m-am consolat cu cât am avut.

Ne apropiem de-o intersecție. Mă uit pe sub umbrelă și dau să pășesc pe trecerea de pietoni, dar brațul ei mă trage înapoi:

‒ O să treacă o mașină.

‒ Unde vezi tu mașină? întreb, dar fac pasul înapoi.

Exact la timp. Un SUV negru apare parcă de nicăieri prin stropii de ploaie și-aproape mă agață. Dispare după colț claxonând, iar eu mă redresez suduind:

‒ Imbecilul! Pe trecere de pietoni! Era cât p-aici, oftez, dacă nu-mi spuneai…

Mă uit împrejurul meu: nimeni! Doar ploaia care a devenit agresivă și-un crivăț subțire ce înclină corolele arbuștilor de pe marginea drumului.

‒ Hei! Dana?! Unde-ai dispărut? O pală de vânt aproape-mi dă umbrela peste cap, iar eu am un frison nervos. Rămân încremenit în ploaie, incapabil să mai fac vre-un gest, pradă unei angoase cumplite. Într-un târziu îmi revin și ajung cu greu acasă.

După o noapte neagră, dimineață caut în sertarul de la birou agendele de telefon vechi și caut cu înfrigurare. Desigur! Fac numărul de telefon cu degete tremurânde.

‒ Alo? e vocea ei, dar parcă… Alo! vocea devine nerăbdătoare:

‒ Dana?

‒ Nu! Mama a murit acum aproape zece ani, dar cine sunteți?

‒ Sunt… am fost un prieten.

***