Cărți, droguri și alte daravele…

Să vă povestesc ce-am pățit când m-am dus să pun niște colete cu cărți la Poșta Română.

Stau, stoic și pățit, la o coadă mititică, dar nervoasă și, după vreo juma’ de ceas în care-am tot făcut 13-14, mă văd ajuns în fața ghișeului. Așez unul din pachete pe cântar, cuconița se uită la el, se uită la mine, se uită și la allalte două, se uită iar la mine și mă-ntreabă cumva agresiv:

‒ Da… ce-aveți în ele?

Cu lecția învățată tot de la o funcționară a acestei respectabile instituții, care mi-a șoptit suav: Să nu mai spuneți cărți, pentru că nu avem în nomenclatorul nostru, să spuneți…

‒ Tipizate.

‒ Hmm…

‒ Adică ce: hmmm? încep eu să mă enervez. Mă ignoră, ia coletul cel mai mic și dispare pe ușa din dos, probabil la directoare. După vreo trei minute apare, îmi pune pachetul dinainte și se pronunță:

‒ Va trebui să desfaceți coletele!

‒ Cum să le desfac? exclam prins pe picior greșit (la orice mă așteptam, doar la asta nu!) De ce să le desfac?

‒ Suspiciuni privind conținutul, se explicitează, rotunjind aproape malițios fiecare cuvânt.

‒ Ceee, suspiciuni, copilă? nu-mi vine a crede urechilor. Păi nu-ți spusei că-s tipizate? Ei, na, cărți, bre, sunt cărți înăuntru, acum e bine?

‒ Dar ar putea fi și altceva, mă contrează cu un ton persuasiv, conspirator.

‒ Adică ce vrei mătăluță să insinuezi? și-mi privesc coletele cu alți ochi, da, ar putea…

‒ Adică să conțină, și aici face o pauză de efect: substanțe interzise. Grija asta cu care le-ați împachetat…

‒ Grija asta, îi iau vorba din gură, de-am consumat o rolă de scotch, îi tot de răul vostru, că ultimul pachet era însiropat cu compot de prune de s-a crucit amicul căruia i l-am trimis, când l-a primit. Nu desfac nimic!

‒ Atunci noi nu putem să le primim.

‒ Acesta-i ultimul cuvânt?

‒ Da. Puteți găsi altă firmă de curierat.

‒ Bineee, Magdaleno (citesc pe ecuson), bineee! Îmi iau coletele și-o las victorioasă pe baricade. Vedea-te-aș moartă, cu dric la poartă, mi-amintesc așa spontan și-o șterg pe ușă-afară.

Afară rămân în cumpănă: și-acu’ ce te faci Nhihăiță, că ăștia de la Fack Curier ți-au cerut pentru o cărticică de 300 de grame, ca s-o expedieze până la București, 38 de lei, nu face conținutul cât transportul, mi le refuză oamenii, ce dracu…

Poșta centrală-i chiar în stația de autobuz și tocmai venea o dihanie de-asta nouă, de zici că-i autocar. Încep să-mi fileze lămpile: Încercarea moarte n-are, îmi zic și mă urc în autobuz.

În Gară mai e un Oficiu Poștal, n-am mai fost de ani, dar intru cu curaj. Aici, pustiu. La unul din ghișee o cuconiță trecută, dar încă o frumusețe (cum se irosesc unele ființe prin locuri de-astea, întunecoase și insalubre, unde și-o floare se ofilește în câteva ore… of!) mă privește ca pe salvatorul providențial:

‒ Cu ce-l putem servi pe domnul?

‒ Am de expediat niște pachete…

‒ Desigur! ce conțin?

‒ Tipizate.

‒ Da. Imediat domnule!

În cinci minute ies victorios și cu recipisele ca un stindard în mână. Sărbătoresc victoria cu o bere la o crâșmă din gară și-apoi iau autobuzul înapoi.

Urc sprinten scările monumentale de la Poșta Centrală,  mă duc la ghișeu, și-i flutur pe la nas chitanțele:

‒ Iaca, Magdaleno, că albina n-are dinți!

***