Cioara, baba și Dorel

N-o să credeți ce vă povestesc eu acum:

Am dat o fugă la țară, unde am un capăt de vie, să văd dacă vecinul arendaș chiar a tăiat via (cum s-a lăudat la telefon), dar și ca să-mi mai văd neamurile din partea mamei.

Neamuri nu prea am mai găsit, ăi bătârni retrăgându-se pentru binemeritata odihnă în loc luminat și cu verdeață, iar ăi tineri împrăștiați în cele patru zări. Via am găsit-o tăiată și legată, dar Dorel îi plecat la baba Safta să-i schimbe siguranța, cum mi-a zis nevastă-sa.

Baba Safta mi-e și ea un fel de neam, că-i greu într-un sat să găsești pe vre-unul ne-nrudit, așa că zic să trec și pe la ea, dacă tot s-a nimerit așa.

Dorel îi pe stâlp și meșterește de zor, mă vede, dar se face că nu mă vede, ba chiar se-ntoarce cu spatele, parcă dosind ceva.

‒ Ce-ai mă? Ce te faci că nu mă vezi, mă henervez. Că banii pentru tăiat și legat ți i-am trimis.

‒ Șșșș!

‒ Ce… șșșș?! Mă scarchin în cap: aici e ceva necurat la mijloc.

Mai moșmondește ceva acolo, dar tot cu spatele la mine, apoi se dă, cam abrupt, jos de pe stâlp și mă ia de subțioară:

‒ Ce n-ai rămas la nevastă-mea, că i-am zis că vii, te omenea și veneam și eu…

‒ Măăă, Dorele, mă tu te-ascunzi de mine. Ia să văd eu ce-ai făcut acolo sus la stâlp. Să nu care cumva să te prind că furi curent, că te bagă ăștia în pușcărie, mă, și cine-mi mai lucră via. Auzi tu la mine?

‒ Nu fur nici un curent… bolborosește și iaca și baba ieșind din casă:

‒ A venit, Dorele, a venit! Mă vede, se chitește mai bine, ș-apoi mă recunoaște: Mihăiță, tu ești maică?!

Îi sărut mâna: Eu! Într-o fugă, mamaie, să văz via…

Mă pupă și ea pe amândoi obrajii: Ia intră, oleacă, să te omenesc, c-acum am și curent, tot sare siguranța de la stâlp, de… casa-i bătrână ca mine, noroc cu Dorel, și-i îndeasă niște bani în buzunar, că vine săracu’, sus pe stâlp, jos de pe stâlp, iar eu stau cu frică să nu se curenteze…

După ce plecăm de la babă îl iau la rost pe Dorel:

‒ Nu ți-e rușine, n-ai tu banii tăi? Te bucuri de la sărmana asta cu pensie de trei sute de lei…

‒ Să nu mă spui, Mihăiță, că mă spurcă tot satul, se milogește de mine.

‒ Nu te spun, dar tot nu pricep. Dac-ai pune o liță prea subțire s-ar arde din prima, nu te cred că știi tu să dimensionezi lița ca să se ardă exact când bagă baba fierul de călcat în priză.

Îi zâmbește mustața și scoate din buzunar câteva boabe de porumb:

‒ Cu astea!

‒ Tot nu pricep!

‒ Păi vezi, se fudulește, că mai știm și noi electronică, nu doar dintr-ăștia, face semn spre mine, de la oraș.

‒ Hai lasă-mă! Și ce electronică ai buchisit tu acolo sus?

‒ Iaca, nu mare scofală, dar trebuie să-ți meargă mintea. Bagi pe sârmă două-trei boabe de porumb, trece cioara, le vede și dă de ciugulește, nu din prima, una se mai curentează… nu din a doua, dar pân’la urmă tot rupe lița!

***