Schizme (provizoriu)

Sunt trei surori, toate roșcate și cu nasul pistruiat, care se tot împing una în alta pe bancheta compartimentului chicotind cu priviri codane aruncate către mine. Observă că mă trezesc și încearcă să se stăpânească, cu greu. Cea mai mare, cam la șaisprezece ani, își descoperă brusc menirea de bonă și începe să le aranjeze pe cele mai mici: acuș ajungem și voi uite în ce hal sunteți. Mă uit pe geam: nici un declic. O câmpie anostă, arsă de soare și năpădită de ciulini, defilează în viteza trenului. Îmi scutur capul într-o  patetică încercare de a-mi reașeza amintirile la locul lor, dar spațiul interior rămâne la fel de gol. Conștiința de sine este totuși prezentă căci accept faptul cu un stoicism bonom în care mă recunosc: asta e, om vedea ce-o fi.

Mă ridic și fac câteva mișcări de dezmorțire, apoi ies pe coridor. Arunc o ultimă privire în compartiment, către plasele de bagaje: chiar de-aveam nu l-aș recunoaște, rânjesc pe dinăuntru, iar privirea-mi cade, din nou, către cele trei fete. Sunt dezorientate acum, chiar speriate că rămân singure:

‒ Mă întorc! le zic și asta pare să le readucă buna dispoziție.

Am o dorință impetuoasă de a mă vedea într-o oglindă așa că traversez cu pași mari coridorul nu fără a remarca, cu vederea periferică, că-n compartimente sunt numai femei, unele tinere și foarte tinere, câteva de vârsta a doua îmbrăcate în ceva ce seamănă cu uniforma de stewardesă. Toaleta de la capătul culoarului nu are oglindă așa că trec în vagonul următor, care e fără compartimente, cu banchete largi așezate longitudinal. Și aici tot femei, de toate vârstele, care ridică privirile spre a mă cerceta scurt, revenind apoi la discuțiile în surdină dintre ele. Traversez și vagonul acesta, iar următorul e un salon medical. Paturi specializate așezate tot longitudinal, iar în ele femei rănite, unele destul de grav, încât sunt intubate și conectate la tot felul de dispozitive medicale. Simt o înfiorare și măresc pasul, ieșind din acest vagon aproape alergând. În hallway, pe un perete, o oglindă. Mă reped asupra ei și mă privesc: sunt eu, dar doar atât. Cine sunt rămâne un mister.

‒ Amnezie retrogradă, aud, și mă întorc: pe o banchetă îngustă stă o femeie tânără, în același costum de stewardesă, care mă privește cu un ochi critic, profesional. E brunetă, are părul atât de negru încât aruncă reflexii albăstrii și realizez că toate celelalte erau blonde, sau roșcate.

‒ Ați avut un șoc puternic, fizic sau emoțional, iar creierul se protejează de acea amintire traumatică. În timp amintirile vor reveni.

‒ Mda, mârâi interior, neștiind ce să mai zic.

Trenul se apropie de un oraș, iar tânăra se ridică, îți netezește cu un get reflex fusta, apoi ia pe umăr o geantă profesională în aceiași nuanță mov cu a costumului:

‒ Rondol, mă informează, iar trenul încetinește și oprește într-o piațetă largă. Ușile se deschid automat, iar femeia coboară.

Mă privește de jos întrebător, iar eu îmi zic că Rondol e la fel de bun ca oricare alt loc și cobor la rându-mi. În urma mea ușile se închid și, silențios, trenul se pune în mișcare, traversează piața și dispare printre două imobile impozante.

E soare și adie un vânt călduț, primăvăratic. Pășesc ca pe vată și-mi rotesc privirea. Piațeta e înconjurată de clădiri într-o varietate eclectică de stiluri și epoci, mai fac un pas și mă ia amețeala. O mână mică, dar vânjoasă, mă apucă de antebraț:

‒ Încetișor! Privește-mă! Uită-te la mine!

Mă focalizez pe chipul ei de tigroaică – o tătăroaică, îmi șoptește cineva în creier – și dansul clădirilor din jurul meu se domolește.

‒ Ce-ai să faci acum? mă întreabă. Ai vre-un ban?

‒ Nu știu.

Mă mai scanează odată cu privirea-i neagră ca tăciunele, apoi pare că ia o decizie:

‒ Ai să vii la mine. Până ne lămurim ce-i cu dumneata.

Tonul este decis așa că o urmez, precum un cățel rătăcit pe prima persoană care-i acordă atenție.

va continua