Foișorul

Era o toamnă blândă, pe nesimțite frunzele se colorau în roșu și-ți picau în cap agale, iar eu picasem, la rându-mi, în borcanul cu melancolie. Disperat de situație și de pereții care mă apăsau greu, mi-am lut o carte și m-am refugiat în parc. Un parc mic, doar cu câteva bănci, o minune scăpată de sub rigla arhitecților urbani datorită unghiului îngust și nepractic în care era poziționat.

Reciteam, de fapt, descoperind sensuri noi acolo unde la prima lectură trecusem superficial când, simt pe mână un bot umed. Dihania, un cățel cât pumnul meu, dar plin de personalitate, se înghesuie, dând aprig din coadă, și reușește să se bage sub hanorac, de unde scoate doar botul.

Rotesc privirea descoperind și proprietarul, de fapt o proprietară minionă, roșcată și cu nasul cârn, care cerceta tufișurile, glăsuind în sotto-voce:

‒ Asimov, trebuie să mergem acasă. Asimov, dacă întârzii la școală o să mă supăr foarte tare!

Asimov, cum era clar că-l cheamă pe teckelul de la mine din poală, își trase nasul și se făcu colac în poala mea. Era clar că nu vrea acasă, iar de școala fetei nici că-i păsa.

Copila mai dădu odată roată prin parc, apoi se înfipse în picioare dinaintea mea:

‒ Asimov, ieși afară! Iar dumneata, om în toată firea, nu-i mai cântați în strune.

‒ Uite, zic, și-a găsit culcuș bun. Cățeii din soiul acesta sunt friguroși, iar eu chiar n-am nici o treabă.

Închid cartea, o bag într-un buzunar la hanorac și-i zic:

‒ Hai! Te conduc până acasă, lasă-l să mai sta la căldurică.

Fătuca m-a privit cu niște ochi verzi, pătrunzători, încercând să discearnă un scop ascuns în propunerea mea, dar eu eram complet sincer, deși fata îmi plăcea, asta-i clar.

‒ Bine! și a luat-o înainte hotărât.

Urcăm dealul prin străduțe și oprim în fața unei case proaspăt renovate:

‒ Dar…

‒ Proprietarul a murit și tata a cumpărat casa, mă informează văzând uimirea mea, și-apoi dictatorial: Asimov!

Bag mâna la piept și-l extrag pe Asimov făcut colac și nefericit foarte. Mă privește cu ochi galeși în timp ce stăpâna îl abordează profesionist, cu o mână pe burtă și alta sub cap.

Ne privim o ultimă oară înainte de a intra pe poartă, iar eu îmi exprim nedumerirea:

‒ Bine, bine! Dar de ce Asimov?!

S-a întors brusc, cu cățelul în brațe, și m-a scanat încă odată:

‒ Dar dumneavoastră știți cine e Asimov?

‒ Iaca știu, zâmbesc amuzat.

‒ Atunci, am să vă povestesc când ne vom revedea, întârzii la școală!

Concediat, dar cu promisiunea unei noi întâlniri, o iau și eu pe străduțe, spre casă, cu frunze aurii căzându-mi pe umeri, cu imaginea copilei pe retină și vocea ei: … când ne vom revedea…

Și-așa au trecut săptămâni, imaginea ei s-a estompat, chiar toamna se pregătea de culcare, eu tocmai închideam o carte de Asimov din care citeam, când simt o zvârlugă sărind pe mine și începând să mă lingă și să se gudure frenetic.

Asimov.

Alături, ea, privindu-ne ușor amuzată, parcă matern.

‒ De ce Asimov?

Îmi zâmbește blând și brusc îmi face semn:

‒ Hai! Am să te duc undeva unde nu cred c-ai mai fost!

Mă ridic de pe bancă cu Asimov la piept, dar după ce-am străbătut câteva străduțe s-a cerut jos. Aici pare în mediul lui. Zburdă, doar întorcând din când în când capul să vadă ce facem noi. Nu cred că am mai fost pe strada asta, Asimov se oprește și latră, răgușit.

‒ Aplecă-te! îmi zice fata, și-o văd dând cu mâna dreaptă deoparte niște mărăcini și strecurându-se înăuntru. O urmez, cu mărăcinii brăzdând urme pe hanorac și… surpriză. Un foișor din lemn, înconjurat din toate părțile de  buruieni.

‒ Hopa! exclam.

‒ Asimov l-a descoperit, îmi zice fata, scheuna că nu poate să vină la mine și a trebuit să mă târăsc până la el. Nu, că-i extraordinar?!!!

Mă ridic în picioare, rupând cu umerii o mulțime de bălării, și examinez locul: foișorul e putred tot, dar încă se ține bine, cum constat împingând cu umărul într-un stâlp. După ce-mi termin examinarea îmi cobor privirea spre ea. Acum stă într-un colț, cu genunchii la gură, și-o privire speriată:

‒ Nu știu ce-a fost în capul meu…

Tremură. O iau în brațe. Arde toată.

‒ Nu!

Gâfâi ușor cu capul ei pe umeri și totuși ceva nu-mi dă pace:

‒ De ce Asimov?!

Se urcă pe mine, sânii ei mă împung agresiv în piept și-mi pune un deget pe buze:

‒ Bunicu’, bunicul citea mult SF și-i plăcea de Asimov, spunea că i-ar place să trăiască într-o lume de-a lui.

‒ S-a dus, continuă văzând semnul meu de întrebare, iar tu, tu citeai o carte de Asimov, dragule!

Ultima oară a venit plângând:

‒ A murit Asimov.

Am căutat s-o consolez, dar parcă firele care ne uneau se rupseseră.

Apoi foișorul a fost demolat, iar la întrebările mele constructorul mi-a zis că proprietarul a vândut tot și a plecat în occident.

***