De-o murit Costică am rămas fără comis voiajor. El ce mai bătea drumurile cu bicicleta lui cu volan de TV, de se crucea lumea, ischitea în stânga și-n dreapta, dintr-o curiozitate nativă, astfel că aveam pulsul orașului, la îndemână. El dădea roată pe la toate tomberoanele din oraș și mă aproviziona cu toate electronicele aruncate, multe dintre ele reparate apoi de mine, pe care le revindea prin talcioc și-mi aducea, după caz, un bidon de bere Noroc, sau Bucegi.
Tot el știa și pe toți crâșmarii din oraș, pe care-i vizita alternativ (ca să nu bată la ochi), precum și vânzătorii de „alcoholice” la domiciliu.
Moartea lui, absolut neașteptată, în somn, (un bărbat verde la cei 78 de ani), m-a lăsat complet descoperit.
Așa realizezi cât de mult depinde omul, unul de altul: bidonul de ghin s-a terminat, iar eu nu știam de unde-l aducea Costică, pentru că refuzasem, până atunci, vreo cinci mișcări cu zeamă de buturugă.
Vorba aia, cu „orice șut în cur e un pas înainte” n–a dezamăgit așa că, în disperare de cauză am adunat toți luzerii din cartier și i-am trimis după ghin. Degustarea a fost apoteotică, ne-am chilit toți, dar eu am identificat sursa, sursa ghinului de mi-l aducea Costică.
La vreo trei zile mă prezint, in corpore, la adresă: gard frumos, ‘năltuț, boit în grena. Cat o sonerie, dar o voce de contralto mă pistonează: Intră, nu sta ca vițelul la poartă nouă!
Intru.
Urc trei trepte și dau direct în veranda casei, o casă scundă, model interbelic, dar updatată la greu.
Casa e în formă de „L” cuprinzând o mică grădină interioară, limitată la stânga de calcanul unei alte gospodării.
‒ Eee, ce te-ai pierdut în revelații?
Întorc capul brusc și o văd: ea era la vârsta la care nu mai contează, o roșcată aprigă…
‒ Madam, simt că motivul prezenței mele aici… simt o gâtuire și toată prezența mea de spirit de duce dracului: Cred că vreau să te fut!
N-aștept, o înfulec și-o prăbușesc între tufe.
‒ Încet, mai aud, mai încet…
Mihail stories 