Ne apropiem de coasta dealului. Trag ușor de hățuri, iar Agata, iapa mea de patru ani, se oprește ciulind urechile și fornăind ușor în aerul rece al dimineții. Cu un mic efort, căci implantul nu a mai fost folosit de mult, inițializez vederea panoramică. În spate, urcând poteca îngustă și bolovănoasă, îi văd pe cei patru trégheri călări ducând de dârlogi câte un cal, iar în ariergardă pe fiul meu cel mare, Cyril.
Ridic brațul drept cu pumnul strâns. Cinste lui, băiatul e vigilent. Micul convoi se oprește, iar eu mă cobor de pe cal. Îmi iau binoclul și caut un loc bun pentru observare.
Așezat strategic, între patru dealuri, castelul îmi apare ca un bătrân anaconda străduindu-se, cu ultimele puteri, să strivească o broască țestoasă. Lovitura nucleară l-a ratat cu puțin, domul central fiind doar fisurat, dar spirala zidurilor de apărare a fost spulberată în partea vestică iar nimeni, se pare, nu s-a mai obosit să repare. Acum se ridică, mohorât și dezolant, din cețuri. Nici o mișcare, nici un semn. Îmi privesc cronologiul apoi fixez binoclul pe turnul de apărare din dreapta.
Un spot verde și două roșii. Semnalul. Ridic semnalizatorul răspunzând. Doar un flash de confirmare și totul redevine static.
Când a patra soție mi-a murit în brațe, la doar șaisprezece ani, fără a-mi lăsa un urmaș, războinicul din mine a acceptat înfrângerea dureroasă și umilitoare. M-am retras, în dezonoare, pe domeniile mele așteptând să mor, încet, odată cu lumea asta care mi-a fost cămin atât amar de timp. Doar fiul cel mare m-a urmat, iară sihăstream de mai bine de șase ani atunci când am primit acea ciudată și neașteptată vizită.
Cyril mi-aduce dinainte un omuleț cam la cincizeci de ani, ușor cocârjat, îmbrăcat într-o sutană neagră prea largă, murdară de noroi, și speriat foarte. Repede am priceput că e doar un actor prost căci privirea lui iscoditoare scanează cu colțurile ochilor, absolut profesionist, încăperea, iar de pe fața lunguiață, plină de crețuri mici, prefăcătoria și șiretenia se pot aduna cu polonicul.
− L-am găsit dând târcoale, iar norocul lui a fost că Cezar și Aristotel erau legați căci îți mai aduceam doar anteriul. Spune că vrea să vorbească cu un mare luptător al războaielor clone. I-am zis că nu se află pe aici nici un războinic și să-și vadă de drum, dar a insistat făcând aluzie la un semn de recunoaștere pe care acesta l-ar avea și-atunci m-am gândit să-l aduc dinaintea ta.
− Ia spune, străine… Ce nevoi te îndeamnă la drum primejdios prin vremile astea tulburi?
− Prea buna mea stăpână, căreia îi sunt credincios secretar și trezorier, începe mieros, pe care viteazul nostru războinic o cunoaște, m-a însărcinat cu un mesaj pe care să-l înmânez personal, de la care să aștept un răspuns, indiferent care ar fi acela.
− Și… cine este stăpâna ta, mesagerule?
− Numele stăpânei mele este Isabela.
Isabela, aaa, ce tinereți tumultoase… Prea frumoasa Isabela, la fel de alunecoasă precum mesagerul ei. Isabela maestră a artelor interzise, dar și în cea a iubirii care, cândva, de mult, parcă prea de mult, m-a adăugat în panoplia trofeelor sale. Prea bine! Este timpul pentru o revanșă.
Parcă citindu-mi gândurile, cocoșatul grăi:
− Deci… acesta să fie acel războinic căruia trebuie să-i înmânez mesajul?
− Este posibil. Să citesc mesajul și-apoi vei vedea.
După o scurtă ezitare, secretarul face o pasă cabalistică extrăgând de sub sutană un pergament făcut sul apoi, așezându-se într-un genunchi, mi-l înmânează cu amândouă mâinile. Coțcar, coțcar, dar individul nu a uitat bunele maniere; desfac sigiliul și citesc:
„Dragul meu prieten, drag. Ahh, Isabela, acum suntem prieteni, ai? Vremuri tulburi și agitate ne-au îndepărtat unul de altul, dar eu ți-am păstrat în suflet toată dragostea ta dimpreună cu toți banii din pungă, scrâșnesc aducerii aminte, dar cu o doză de umor: ce naiv mai eram! Ultimile evenimente, ce nu decurg prea bine pentru poporul nostru, atât de încercat în luptă, m-au convins că este timpul la o schimbare. Călătorului îi șade bine cu drumul. Aha! Fugi, lașă mică! Apoi mă-ncrunt pe dinăuntru: că parcă eu oi fi mai breaz: cine s-a ascuns în capătul ăsta de lume ca să moară precum leul bătrân și rănit? Eeee? Isabelo, Isabelo, joci murdar. Special ne-ai aruncat în aceeași oală, ca să nu te mai pot refuza… Dar a pleca la drum acum, când totul se prăvale în jurul nostru, ar fi o nechibzuință vecină cu moartea dacă nu ai avea un tovarăș priceput care să înlăture primejdia rea; și-atunci eu m-am gândit la tine. Neînfricatul meu spadasin, artist în ale războiului, doar tu ești acela care ar putea să ne scoată, teferi, la liman. Așa fată dragă, periuța moale pe spinarea mea, strânge mrejele în jurul prăzii. S-apoi? Are și ea dreptatea ei. Ce-ți oferă? O aventură, poate ultima aventură, o alternativă demnă de luat în calcul hibernării letargice în așteptarea unui deznodământ umilitor. Ai făcut tot ce-ți stătea în puteri să faci, dar nu-i de demnitatea ta de soldat să vezi cum îți mor femeile în brațe la nici șaisprezece ani încercând, în chinuri, să nască, să vezi trădarea din jurul tău care a condamnat această lume printr-un atac mârșav, sub centură, în chiar structura ei genetică. Această aventură ar putea fi prilejul stingerii unei datorii pe care o am către tine, înzecit, căci dobânda va fi pe măsură. Nu ezita, drag prieten, căci, deși nu ai nimic de pierdut, ai avea atât de mult de câștigat!
A ta, cea care nu te-a uitat niciodată, Isabela!”
Fac plata către salahori. Atunci când caii lor încep să coboare, precaut, pe poteca îngustă și pietroasă, arunc un gândac în spinarea aceluia din ei care nu mi s-a părut a fi localnic. Micul robot se agață de vesta insului și, după ce își încleștează ghearele în pielea tare, arată acum identic cu celelalte capse. Implantul din stânga se activează. Oriunde va merge, pe această planetă, voi fi avertizat atunci când își iese din rutină. După ce mai rotesc odată privirea apuc cei doi cai de dârlogi și cobor în urma băiatului meu.
Șuier ușor, iar Cyril își bagă pintenii în burta calului. Încremenesc amândoi.
− Încet, băiete! Locul ăsta-i plin de capcane.
− Chestii mortale?
− Nuuu! N-ar putea ascunde o asemenea energie potențială de senzorii mei și mi-am făcut atent temele pe când eram pe culme, nu… chestii mici, lui Isabela îi place să se joace…
Brusc, Cezar se lipește cu burta de pământ. Aristotel încremenește în poziție de aport, apoi zvâcnește lateral dreapta exact la timp pentru a scăpa de o limbă translucidă ce a făcut să șuiere aerul exact pe locul în care stătea. Cezar face, sincron, un salt în față și se camuflează din nou. Aristotel pășește-n față expunându-se până-n ultima zecime de secundă. Limba translucidă pornește spre el, dar Cezar o interceptează cu un salt atletic sfârtecând-o în fălci. Capătul retezat se zbate haotic aruncând cu un gel alburiu în toate direcțiile apoi se retrage în pământ.
− Limba soacrei. Te lasă chior, ciung, sau olog, dar nu te omoară. Armă de demobilizare. Să te întorci târându-te, să vadă toți ce pățesc cei care încalcă teritoriul, care imobilizează oameni și fonduri pentru a-l trata și a-i asigura subzistența nefericitului căci, un om rănit e mai scump decât unul mort. O armă perfectă pentru Isabela, așa cum o cunosc eu. Mie mi s-a făcut foame, iar caii dau semne de oboseală… O să facem tabăra aici.
− Dar suntem la câteva sute de metri de castel…
− Foarte bine! Înseamnă că ne-au văzut. De-or avea vreo nevoie, să vină ei la noi. Se întunecă. Eu, unul, nu-mi mai risc câinii și caii pe jucăriile Isabelei.
*
Mihail stories 