…
Se întunecă. Eu, unul, nu-mi mai risc câinii și caii pe jucăriile lui Isabelei.
*
Prima permisie după un an de zile. Încă mă mir că mai trăiesc așa că-mi scot toți banii ce mi se cuveneau și iau prima cursă rapidă spre capitală.
Înainte de a sosi la surorile mele trec să mă reculeg în fața mormântului.
Privesc crucea de lemn, împlântată în pământul din fața criptei, realizând cât de mici suntem în universul acesta mare încât devoțiunea mea, ca soldat, nu l-a putut feri pe tatăl meu adoptiv de la moarte. Mai așez, un pic, panglica care mi se părea că șade strâmb, apoi îmi pun cascheta pe cap, salut și mă îndrept spre ieșire.
Trec printre morminte cu conștiința inerentului sfârșit și-atunci o văd.
Un înger. Un înger îmbrăcat în alb, fragil în înclinarea cu care tocmai se apleca să așeze niște flori.
Rămân încremenit, dar cu inima dogorind în piept.
Se pare că oprirea mea bruscă, sau poate privirea fixă, încărcată de emoție, i-au atras atenția, căci s-a întors spre mine și mi-a zâmbit. Niciodată, în scurta mea existență, nu mi-a zâmbit cineva în acest fel. Întreaga ei făptură părea că participă la această declarație de simpatie, de dragoste sinceră față de un necunoscut. Era un transfer de energii miraculoase care pur și simplu m-au vrăjit încât, involuntar, picioarele m-au adus mai aproape.
Mă regăsesc la un pas de ea, cu cascheta așezată regulamentar pe brațul drept, în poziție de drepți. Scanez cu un ochi efigia:
− Luptele de la Alemaine… Mi-a fost coleg la Academie, mint cu nerușinare. Un erou!
− Da, domnule locotenent. A murit eroic pentru ca noi să ne putem continua viața. Dar și dumneavoastră ați avut o pierdere… tot un camarad?
− Tata, doar un accident nefericit. Poate că, dacă eram acasă…
− Domnule locotenent, locul acesta mă deprimă, eu nu am fost de acord atunci când fratele meu a decis să se înroleze, iar evidența dureroasă a neputinței mele de a-i schimba soarta mă doare. Hai să plecăm de aici. Să mergem acolo unde oamenii sunt vii.
*
− Tată?!
Deschid ochii blestemând din nou, dar ca de fiecare dată doar cu jumătate de gură, pe Isabela:
− Ce-i?
− Un cortegiu iese din castel.
Realizez că-i deja noapte și-am dormit somn greu. Mă frec, aprig, la ochi. Într-adevăr, de pe una din porțile castelului bombardat se apropie un șir de făclii.
− Leagă câinii, Cyril. O să avem musafiri.
Sunt doar patru persoane. În față Isabela, ducând doar o gentuță cochetă. Ea însăși radiază aceiași prospețime și doar crețuri mici, la capetele ochilor, se străduiesc din greu să demonstreze faptul că se apropie binișor de al patrulea deceniu de existență.
Secretarul pare și mai cocoșat, așa cum vine în urma ei, ținând o făclie în mâna dreaptă și un geamantan imens în cea stângă. Îmi strecoară aceeași privire în care se amestecă, în proporții egale, frica și prefăcătoria.
În spate, ținând a doua făclie, vine o chinezoaică mititică, cam la cinzeci de ani, iar implanturile mele o iau razna. Muierea e, pur și simplu, blindată de artefacte interzise. Un adevărat arsenal ambulant. Se pare că implanturile ei îi comunică cam aceleași lucruri despre mine, căci mă scanează cu o privire scurtă care-i transformă ochii în două dungi incerte.
În mijloc, îmbrăcată într-o pelerină din piele neagră, subțire ca un pai și călcând imponderabil, cred că se află o prezență feminină, căci poartă hijab sub glugă așa că nu-i port vedea decât privirea de un violet aprins ce dansează hipnotic în lumina făcliilor. De parcă asta n-ar fi destul, implanturile mele se dovedesc absolut neputincioase. Persoana este opacă. Dacă este protejată de un câmp de forță este ceva nemaivăzut căci dacă ar rămâne nemișcată s-ar confunda perfect cu mediul înconjurător. Eu așa ceva n-am mai văzut și fac umbră pământului de ceva timp.
Ca un făcut, implantul din stânga se activează comunicându-mi că individul monitorizat, după o întâlnire scurtă și non verbală, și-a schimbat direcția de mers revenind spre castel. Deci flerul meu a funcționat încă o dată. Ei, bine, voi avea o discuție, lămuritoare, cu această persoană.
Mă întorc către Isabela:
− Înapoi în castel! A apărut o problemă care solicită rezolvare. O să vă păzească Cyril.
− Dar suntem deja în întârziere, protestează secretarul.
− Faceți ce v-am zis, altfel ne despărțim definitiv, aici și acum. Clar? Cyril, ochii în patru. La castel desfășoară sistemul defensiv! E posibil să avem musafiri, iar anumite persoane prezente aici să nu fie străine de asta, o fulger cu privirea pe Isabela.
− Ce te uiți la mine? protestează ea. Ți-am explicat, în scrisoare, că drumul va fi primejdios.
Nu mă mai obosesc să-i răspund. Îmi încalec iapa și șuier scurt. Aristotel ciulește urechile, îmi prinde privirea, urmându-mă.
Dispozitivul de localizare al gândacului îmi comunică că trégherul a luat-o cotită pe poteca care duce spre Strâmtoarea Dracului, singura ieșire din viroagă. Logic. Ce loc mai bun decât acolo, între pereții stâncoși și abrupți, pentru o ambuscadă…
Schimb, la rândul meu, direcția de mers pentru a-l intercepta înainte de a ajunge. Agatha pășește în trap ușor, ocolind vegetația sălbăticită ce năpădește drumul, iar eu mă revăd, tot așa, venind călare și rușinat foarte, la castel. Surorile, după ce s-au amuzat copios când mi-au aflat povestea, m-au consolat explicându-mi că dragostea, în aste vremuri de dușmănie, e un diamant prețios pentru care trebuie să plătești înzecit.
Ahh! Isabela, cum m-ai lăsat tu, mahmur și făr-un ban, în camera aia de hotel după o noapte de destrăbălări prin toate tavernele târgului. Îmi merit soarta, dar…
Iapa se oprește și mă blestem pentru clipele astea de reverie, din ce în ce mai dese, semn sigur că îmbătrânesc.
Aristotel e în poziție de aport, apoi gândacul mă anunță că insul se apropie. O comandă și acesta implodează, silențios, dar pulsul electrodinamic consistent îi blochează trégherului toate implanturile. N-are timp să se mire prea mult, căci Aristotel sare la gâtul calului, iar cele două limbi de piele ale biciuștii mele i se răsucesc insului în jurul gâtului. Smucesc violent, iar el se prăvale în mărăcinii drumului. Sufocat, încearcă să se elibereze, dar sunt asupra lui și-l imobilizez:
− Așa, băiete! Acum noi vom purta o discuție, civilizată, sper.
Banditul mă privește cu ură, dar am mai văzut noi…
*
− Deci tu ești băiatul lui Ailin?! zâmbește amuzată Isabela privind cum tânărul se tot minunează, răsucind gâtul în toate părțile, la trecerea prin camerele palatului.
− Da, doamnă. Al nostru e mai… gotic. Sunt fiul său mai mare, iar mama mea, Ana, a fost a treia lui soție, care a trăit suficient ca să mă alăpteze, declară mândru, iar Isabela se încrâncenează sub roba de catifea: Blestem asupra voastră, voi care ne-ați adus aici încât fiii sunt mândri că au apucat să fie alăptați de mamele lor, dar mai așteptați un pic și-o să cunoașteți răzbunarea noastră! Va fi pe măsură!
− Nu prea te-a scos în lume tatăl tău, continuă, totuși, ca în glumă.
− Adevărat, doamnă. Ne-am retras la castel acum șase ani, pe când eu eram doar cadet la Academie, iar de atunci nu am mai ieșit din ținut. Singurele drumuri ce le-am mai făcut au fost în târg, pentru aprovizionare, ca să mai vindem din vânatul și roadele pământului… Că parcă a mai rămas ceva de văzut în lumea asta pustiită, înclină el capul, amărât.
− Și cu ce v-ați umplut voi timpul acolo atâția ani?
− Vai, doamnă, dar abia putem prididi. În primul rând că mi-am continuat studiile militare, iar tatăl meu este un profesor mai mult decât intransigent, apoi mergem la vânătoare, mai e și munca câmpului iar, după ce au murit mătușile, a trebuit să avem grijă de treburile casnice… Dar ne descurcăm, chiar mai găsim timp să mergem în târg în zilele de sărbătoare și să petrecem bărbătește…
Inexplicabil, Isabela se simți deodată mândră de acest tânăr, care semăna izbitor cu Ailin, așa cum l-a cunoscut atunci, demult, în fața unei cruci de mormânt. Totul pe această lume se întâmplă în apropierea morții, se înfioră, mângâind, ca-n trecere, obrazul băiatului.
Cyril se fâstâci și, pentru a ieși din încurcătură, se îmbățoșă brusc:
− Eu mă duc să instalez sistemul defensiv. Nu ieșiți de aici, iar draperiile să fie bine trase ca să nu se vadă lumină de afară.
Se înclină scurt ieșind apoi cu pași mari.
Isabela îl privi cum pleacă, apoi trecu în camera alăturată.
− Cum se simte fata, Xi?
Chinezoaica făcu un gest liniștitor:
− E bine, Stăpână. Echilibrul alergen-antigen se păstrează în limite rezonabile. Avem o bună marjă de eroare.
− Da, dar predarea nu are. Trebuie să fim în capitală exact peste trei zile și, își consultă un mic ceas de aur, o bijuterie frumoasă pe mâna cizelată, nouă ore, iar Ailin tocmai acum și-a găsit să-și rezolve probleme personale…
− Cu respect, Stăpână, dar vă contrazic. Războinicul nu a plecat aiurea. Am clonat unul dintre implanturile lui mai vechi, acum tocmai interoghează un posibil spion al conspirației.
− Ooo! Ai amănunte?
− Nu, Doamna Mea. Primesc doar sentimente. Cum spuneam, e un implant vechi, ar fi trebuit să-l scoată, sau să-l distrugă, dar pe el sunt și înregistrări singulare, pe care astfel le-ar fi pierdut pentru totdeauna. Acest războinic nu este unul obișnuit, a preferat o fisură în platoșa lui pentru păstrarea unor sentimente irelevante, strânse din buze chinezoaica.
− Sunt și eu pe acolo? întrebă, ca într-o doară, Isabela.
− Asta nu pot afla, stăpână, sunt bucuroasă că am putut accesa câteva fișiere. Implanturile, chiar dacă sunt mai vechi, sunt militare, de cea mai bună calitate. La rândul său, m-a scanat vigilent iar sistemul meu anti malware încă mai caută intruziuni. Mă duc să fac focul ca să pregătesc ceva de mâncare. Primesc un sentiment de satisfacție ceea ce înseamnă că… războinicul vostrum nu va întârzia mult și va veni obosit și flămând.
− Mergi, Xi! Dă-ți toată silința! Nu vreau să-mi dezamăgesc, încă odată, războinicul!
*
Mihail stories 