…
− Mergi, Xi! Dă-ți toată silința! Nu vreau să-mi dezamăgesc, încă odată, războinicul!
*
Trégherul mi se dovedi a fi din plastilină moale:
− Nu mă ucide, mărite războinic și slugă, prea plecată, îți voi fi toată viața!
− De unde știi că sunt mare războinic? Și dacă știi, cum de-ai îndrăznit să mi te-opui?
− N-am știut, prea mărite, n-am știut! Abia când am ajuns aici am auzit legendele… că ești un mare luptător din Războaiele Clone că ucizi doar cu privirea și te-ai întors acasă…
− Lasă gargara! Oamenii tăi așteaptă la Strâmtoarea Dracului.
Laserul meu din dreapta sfârtecă ciulinii chiar lângă umărul banditului care este cuprins de groază:
− Mă jur! Mă jur că veneam să le zic să fugim, să …
− Cine te-a trimis?
− Nu știu…
Răcnește și se apucă de claviculă încercând să stingă stofa aprinsă:
− Mă jur că nu știu! Unul înalt, cu barbișon, un aristocrat după haine, dar cu vorbă de doftor. Dar are bani, mulți bani, și-o vrea pe stăpâna castelului.
− Unde trebuia să o duceți?
− Nici asta nu știu, mărite războinic. Trebuia să rămânem la Strâmtoarea Dracului. Urma să vină el, după ce îi comunicam izbânda.
Îmi scot stiletul și-l apuc pe ins de chică.
− Nu mă omorî, geme din fundul bojocilor, poate, odată, ți-oi putea fi de folos.
Îi trag chica pe spate și mă uit în ochii lui: pare sincer. Mâna-mi zvâcnește iar o biluță gri, plină de sânge, se rostogolește în țărână. Iau implantul, îl șterg de carâmbul cizmei și-apoi îl pun în pieptar:
− N-ai să mori din atâta… Acum, ascultă-mă bine!
*
− Te-ai așezat bine, rânjesc privind tavanul cu tot felul de îngerași cu aripi poleite cu aur.
− Reacționezi la fel ca feciorul tău, râde ea, gâdilat, ferindu-se de mine.
− Adică precum un țăran cu sulă mare și creier mic, nu-i așa?
Se lasă prinsă și-o sărut aprig. Se smulge, din nou.
− Și ce-i rău în asta? Dacă ați fi toți așa, altfel ar arăta lumea asta.
Îmi pune o palmă mică pe piept:
− Ailin, eu… Eu așa sunt, așa am fost, ăsta-i felul meu.
− Ești nebună, nebună de legat. O apuc de braț și-o zgudui: În ce pățanii ai mai intrat de a trebuit să-mi ceri ajutorul?
Cade în genunchi și începe să plângă; urăsc asta…
− Știi ce am făcut cu banii tăi? Știi? Lacrimile îi curg șiroaie, parcă nu mai e Isabela mea…
− Nu, bolborosesc.
− Mi-am cumpărat poziția de subrétă la palat. Doar eu știu prin ce-am trecut și câte-am suportat.
− Nu mi-ai zis…
− Ție? Și dacă-ți spuneam, ce făceai? Marele războinic de la Allemaine, pufnește, făr-o para chioară.
− Am stat în genunchi în fața ta, ți-aduci aminte? Nu eram chiar de lepădat, domeniul meu, chiar și acum, valorează o avere, dar l-ai preferat pe acel aristocrat, nici nu-i rețin numele, tu vroiai strălucirea palatului, voiai să fii regină…
− Sunt regină! Ar trebui să te prosternezi în genunchi în fața mea, căci eu sunt, acum, regina acestei lumi.
Rămân încremenit, privind-o:
− E o glumă?
− Nu e nici o glumă, Ailin. Căsătoria cu Lordul de Astoria, prinț moștenitor al tronului, de acum șaptesprezece ani, mi-a adus pohta ce pohteam și chiar mai mult. Însămânțarea regală. Atunci când femeile au început să moară fără cauze aparente, eu și toți ceilalți membri ai Casei Regale am fost imunizați. Dar degeaba. Femeile au continuat să moară. Acum, eu sunt singura purtătoare a seminței regale iar, după moartea suspectă a Lordului de Astoria, de săptămâna trecută, sunt ultima regină a acestei planete.
− Regina mea.
Mă las într-un genunchi și-mi plec privirea.
Face ture în jurul meu și nu îndrăznesc să mișc. Mi-ar putea ordona să mă ucid, nu că nu aș executa ordinul imediat și fără comentarii, dar nu mi se pare un moment potrivit. Se oprește și-mi ridică bărbia cu evantaiul:
− Pricepi, atunci, de ce trebuie neapărat să ajungem în capitală? Își studie o mică bijuterie de la mână: două zile și șaisprezece ore, timp de grație. Dacă până la această dată nu sunt în fața tronului spre a fi încoronată regină se va institui un consiliu de regență.
− Putem pleca imediat ce se luminează… mă ridic, iar ea mă privește disperată:
− Și chiar nu pricepi, ticălos cu inimă de piatră, că acum, indiferent ce va fi, este ultimul moment când mai putem fi împreună?
Nu mai înțeleg nimic, dar o primesc în brațele mele, caldă, ușoară ca un fulg și mirosind a lăcrămioare.
*
Acum doarme, suspinând ușor, iar mâinile ei mă caută, caut eu o pernă, i-o pun dinainte iar ea o strânge în brațe: Isabela mea a dormit de mică cu ursulețul în brațe, mă înduioșez apoi mă îmbrac precipitat, nu-i timp de pierdut.
Ies pe hol îndreptându-mă spre rucsacul cu echipament. Chinezoaica apare parcă de niciunde luând poziție ofensivă în fața unei uși. Înțeleg că acolo doarme copila.
Ne studiem reciproc. Suntem cam de același calibru, probabil că ne-am vătăma până când am muri amândoi.
− Tu faci cât o mică armată. Pentru ce a mai avut Isabela nevoie de mine? pronunț rar și răspicat, folosind Vocea.
− Ea trebuie să ajungă… se cutremură, buzele i se strâmbă într-un rictus și mă privește cu ură.
− V-au dresat bine popii…
O revelație se vede pe chipul ei:
− Ești un…
− Uită!
Are un tremur și-apoi mă privește uimită.
− Încet, Xi! Doar caut ceva în rucsac.
Cântăresc în palmă implantul trégherului și scot un decodificator. Mufa neuronală nu a mai fost folosită de ani buni, carnea a concrețit pe lângă ea în neglijentul meu abandon, așa că sunt nevoit să folosesc, din nou, stiletul (karma lucrează, trégherul e răzbunat). Scrâșnesc din dinți și reușesc să împing mufa în locaș.
Mai că-mi pare rău, sunt invadat de o viață doar cu puțin mai presus decât cea a câinilor mei și, totuși, ceva l-a impresionat puternic pe omul meu. Încerc să transform avalanșa de sentimente în ceva comprehensibil. Un schimb de replici, iată, ce l-a marcat pe trégher:
„− Da, Înălțimea Vostră, nava va aștepta cu motoarele pornite, precum ați poruncit.
− Monetti! Spune-mi Monetti. Nu poți ști cine mai trage cu urechea în spelunca asta ordinară.
− Și chiar trebuie să mergeți singur? Mi-e teamă pentru Domnia Voastră.
− Asta să-ți fie ultima grijă. Mai bine deschide bine ochii, cred că ucigașii lui Susex deja mișună pe aici… ”
*
Somnoros, Cezar saltă capul mirat. A fost ultima impresie a creierului său, căci lațul de oțel s-a strâns brusc, strangulându-l. Intrusul, îmbrăcat într-un Takamatsu fără însemne, puse bolasul pe umeri și se apropie de linia de apărare. Stătu în cumpănă preț de câteva secunde, apoi scoase un dreptunghi metalic. Linia de forță pâlpâi, apoi se stinse. Avansă, mai negru decât noaptea, dar cu un țel precis.
Simt o tulburare. Nu este de la implant. Nu ezit, îmi smulg mufa neuronală, mă arunc, sincron, peste un umăr, implanturile mele se reactivează și trag cu tot armamentul din dotare.
O chestie neagră se face ghem, dar rezistă, strălucind violet, la zece terawați de energie condensată. O umbră se prelinge în spatele ei și lama unei katana strălucește scurt. Un cap înfășurat în glugă se rostogolește pe mozaicul salonului, iar sângele, negru în lumina făcliilor, se scurge, ezitant, într-un pârâu din ce în ce mai consistent. Mă ridic în picioare, alert, în căutarea altei amenințări. Chinezoaica dispare în camera fecioarei, iar eu alerg la Isabela. Doarme cu ursulețul în brațe.
Revin în salonul de prezentare, întorc trupul și-i desfac bluza. O centură de supraviețuire sofisticată, de un model pe care nu l-am mai văzut. Apuc capul atacatorului și-l așez pe o măsuță. Îi scot gluga iar el mă privește cu ură:
„De la mine nu vei afla nimic!” aud în implantul wireless de bandă largă.
…
Mihail stories 