…
Lovesc!
Simt o rezistență, abia de-mi crestez pielea abdomenului, iar când, reflex, lovesc a doua oară, jungherul îmi este smuls din mână. Cad într-o stare de prostrație.
*
− Tată!
După un ciocănit nu tocmai consistent în ușa, mare, de stejar, fii-meu năvălește în salon.
Vede postura nu tocmai academică în care ne aflăm și bate în retragere panicat:
− Eu, nu! Eu… Eu doar ce voiam…
− Zi, băiete! Spune!
Cyril înghite în sec, aruncă priviri iuți de la unul la altul și, atunci când mă încrunt, se precipită:
− A venit acel cărăuș… Spune că are un prizonier. Eu, eu ce să fac, tată?!
Mă ridic, greoi, încă marcat de moarte pronunț răspicat arătând către Isabela:
− De acum te afli în slujba reginei tale, Cyril. În genunchi și depune jurământul.
Mă privește neîncrezător…
− În genunchi! Spune:
„Eu, supus loial al maiestății tale, cu deplină încredere în voința ta, jur să-ți fiu scut, cu trupul și cu mintea mea, în fața oricăror primejdii reale sau prefăcute.”
Copilul mă mai privește o dată apoi se pierde în privirea lui Isabelei:
− Mărita mea stăpână, de când te-am văzut prima oară am simțit că viața mea se va schimba…
− Nu devia, horcăi adânc. Rezumă-te la jurământ.
Nu pricepe, dar termină incantația și apoi îi fac semn să stea pe una dintre canapele.
− Ce-ai văzut, și auzit aici, aici va rămâne, fiule…
− Da, tată, scuzați, face încă o plecăciune, stăpâna mea!
Mă îndrept către Isabela, care-și ținea mâinile în poalele rochiei din crepon. Mănușile au atenuat vătămările, are doar câteva tăieturi și-l întreb:
− Eee… Ce altceva voiai a-mi spune?
− Am reparat linia de apărare. Am găsit acest dispozitiv lângă ea. Fac semn cu mâna că nu mă interesează și-l îndemn să continue. A venit unul dintre cărăuși, zice că are un prizonier, pentru tine…
− Bine! Să aștepte. În rucsac mai este un dispozitiv. Dublează linia.
Face o plecăciune, iese închizând atent, ușa înaltă, din stejar, în urma lui.
Cu blândețe îi pansez rănile de pe mâini și o privesc în ochi:
− Umil sclavul vostru, Mărită Stăpână, nu-mi mai aparțin de atunci când mi-ați refuzat moartea. Porunciți, dar am o singură rugăminte. Cyril, singurul meu fiu, să nu fie apropiat de numele meu.
Tremură. Regina mea tremură și-mi cuprinde obrajii în palme:
− Cum ai putut să gândești asta, Ailin?! Eu? O trădătoare?
Surâd amar și-mi surprinde grimasa.
− Bine! Pe fața ei sentimentele se succed cu o viteză amețitoare. Bine. Poate eu am greșit. Eu am greșit. Am amestecat trecutul cu prezentul. Avem o misiune, abia șoptește, ca pentru sine, și un țel. Mă privește cu mândrie: Căpitane!
− Ordin!
− Din acest moment ești în slujba reginei tale. Depune jurământul de credință, sau pleacă!
Surâd, mai mult interior, căci în exaltarea talamică în care se află ar putea să-mi poruncească, din nou, să-mi iau viața și, pe când mă așezam în genunchi, împing, discret, katana mare înapoi în teacă: tăișul ei trebuie să vadă doar moarte, nu obediență.
− Ce vom face acum? Ai jurat credință reginei tale.
E fabuloasă așa… cu mâinile în șolduri ridicând bărbia voluntară agresiv spre mine și fulgerându-mă cu privirea ei violetă.
Îmi aplic și eu un autoconstrictiv pe rană, încep să închei butonii magnetici și-o văd, ca într-o fulgerare, agățată de gâtul meu, sus, la observator: Tu ești orizontul meu, Ailin! Privește!
*
Venisem în capitală, trimis de colonel, pentru a prelua documentația costumelor de desant.
Așteptam, plictisit, pe imensul hol străjuit, pe de o parte de uși înalte și mohorâte, migălos sculptate în lemn de nuc, iar pe cealaltă parte de imense geamuri care expuneau panorama orașului privit de la ultimul etaj al palatului.
Una dintre uși s-a deschis și am văzut-o: era îmbrăcată într-un costum bărbătesc de tweed aproape negru care, cu pantaloni mulați doar pe șolduri și vestă strânsă pe talia-i de viespe, pentru a-i sublinia bustul generos, fără a fi opulent, nu-i răpea de loc din feminitatea-i debordantă. Garderoba se completa cu o cămașă din borangicul cel mai fin, cu mâneci bufante și manșete strânse peste încheieturi în butoni de sidef, pe cap o pălărioară așezată șmecherește, pe-o ureche, iar la gât purta o eșarfă contrastant de magenta, dar asortată cu ochii ei violeți.
Era precum o harpie dezlănțuită așa cum ciocănea, agresiv, mozaicul holului cu tocurile unor pantofi negri de lac, gesticulând către doi ofițeri de stat major care o urmau cu fețe înnegurate:
− Domnilor, este intolerabil! Bani, bani! Mereu bani, dar rezultate zero. Ne retragem pe toate fronturile. Regina nu va fi mulțumită…
Proaspătul meu implant mi-a atenționat prezența unei persoane de rang înalt așa încât am adoptat, regulamentar, conduita corespunzătoare: m-am așezat într-un genunchi, cu degetele atingând pardoseala și cu capul înclinat la treizeci de grade.
A trecut fără să mă vadă și începeam a mă ridica atunci când s-a oprit, brusc, și s-a rotit pe tocuri. Privirea ei m-a fixat virând rapid, de la determinarea aprigă de mai înainte, spre uimire, și apoi spre o reverie galeșă care i-a înmuiat trăsăturile feței. Ochii mei consideram că rămân impenetrabili, deși o lacrimă svâcnea în colțul unuia dintre ei.
Totul a durat o secundă, apoi ea a revenit, agresiv:
− Poate îl cunoașteți pe căpitanul Ailin. Învingătorul de la Allemaine!
Mi-am pocnit călcâiele, iar ea a continuat:
− El și batalionul lui au ținut piept unei întregi divizii, și n-au cerut bani…
Cei doi generali m-au privit, aproape cu ură, iar unul a găsit o replică:
− Toți au murit, doar el a trăit… onorabil.
− Ce vreți să insinuați? M-am înfipt cu pieptul în față.
− Eu nu insinuez nimic, mi-a aruncat, în fugă. Evidența spune totul. Doar lașii au scăpat!
Mi-am ieșit din minți, căutai sub mâneca stângă, dar batista nu era acolo, atunci rotindu-mi privirea am văzut eșarfa de la gâtul Isabelei. I-am smuls-o, fără menajamente, aruncând-o în fața generalului:
− Domnule, este o insultă peste care demnitatea mea de ofițer al regatului nu poate trece. Vă provoc la duel!
A îndepărtat, cu un gest scârbit, eșarfa care i se agățase de un umăr și a răspuns:
− Căpitane, nu meriți atenția mea nici chiar dacă mă provoci la duel cu cârpa unei curve!
Mâna a plecat fără mine și l-am apucat de gât, strângând. A holbat ochii și a ridicat mâinile în aer încercând să spună ceva. Era o liniște sinistră în care se auzeau doar vertebrele generalului pârâind.
Apoi, o palmă s-a așezat peste brațul meu:
− Ce se întâmplă aici?
Prințul de Astoria, înalt, mai înalt decât mine, demn, cu o alura aristocratică șlefuită în timp de secole, mă fixa hipnotic cu privirea-i de un verde fosforescent și voința mea a cedat. Mâna mi s-a înmuiat, iar generalul s-a prăvălit horcăind:
− A vrut să mă omoare! A vrut… se îneacă ofițerul într-o tuse convulsivă.
M-am așezat într-un genunchi plecând capul:
− Cer scuze, maiestate. Acest om m-a dezonorat în public așa încât l-am provocat la duel.
− Ciudat duel, a zâmbit fin prințul. Așa v-ați înțeles? Să vă strângeți reciproc de gât? Nemaiauzit! Și cine sunt martorii?
Liniștea era profundă. Prințul s-a încruntat:
− Ce se întâmplă aici? Căpitane?
− Nu pot să mai adaug nimic, maiestate.
− Generale?
− A sărit la gâtul meu… Eu, eu…
Prințul a început să se balanseze pe vârfurile pantofilor din piele de căprioară. L-a privit cercetător pe al doilea general, care și-a plecat privirea, s-a rotit pe vârfuri către Isabela, apoi s-a așezat pe tocuri ducându-se la majordomul care păzea ușa cea mai apropiată:
− Ai văzut tot ce se întâmpla?
− Da, maiestate, se albi la față tânărul majordom.
− Fă-mi un rezumat.
Pe măsură ce auzea relatarea dezlânată a feciorului, se întuneca din ce în ce mai mult la față.
− … și-apoi o zâs că nu să bate iel p-o batistă de curvă ș-atunci căpitanu l-o luat dă gât…
Isabela și-a plecat capul în pământ.
Prințul a făcut un semn și o gardă de corp i-a dat un pistol.
Liniștea a devenit sinistră. M-am rotit pe un picior, fără a mă ridica și-am implorat:
− Prințe…
Isabela era stană de piatră.
Doar generalul nu pricepea ce o să se întâmple:
− Așa, prințe! Trebuie să facem curățenie…
Pe când glonțul i-a trecut prin frunte încă mai avea o privire infatuată, care s-a stins apoi, atunci când creierii i s-au împrăștiat pe mozaic.
− Nimeni nu jignește o femeie, nici măcar cu prilejul unui duel, și cu atât mai puțin pe Consilierul și Confidentul Personal al Reginei, a concluzionat prințul. Ce-ați încremenit? Căpitane! Oferă brațul doamnei. O văd cam pătrunsă de evenimente. Măcar atât să faci, căci ți-am răpit satisfacția duelului și…, urmați-mă! Generale Anastasia, pune de șterge pe jos și să-mi zici mâine, la ședința Marelui Stat Major, cum îi șade mai bine unui ofițer să moară: în fruntea ostașilor săi, pe front, sau adunat cu mop-ul de pe culoarele palatului!
Brațul începuse să-mi tremure atunci când am simțit atingerea diafană a palmei ei și-am început să blestem toate femeile din lume. O strângere viguroasă și-o uitătură piezișă m-au liniștit subit continuând să calc demn, cu falca înainte și-o privire interiorizată, în urma prințului.
*
Deși cam mototolit, Monetti, Prea Înaltul Prim Ministru, se ține tare și mă sfidează cu o privire impertinentă:
…
Mihail stories 