Avalon mai făcu un pas și se prăbuși.
*
− Generale! Mă aplec cu palma dreaptă pe inimă.
− Căpitane!
Ne strângem în brațe.
− Te-ai retras în culmea gloriei, rânjește.
− Nu am mai fost dorit. Eram singurul care obținea victorii pe frontul de luptă…
Generalul mă scanează scurt:
− Adică ce insinuezi?
− Generale, cum de-ai ajuns la protocol?
− Eu? Adică eu? Vrei să spui?…
− Hai să lăsăm circul ăsta. Să zicem că ai mirosit situația și ți-ai forțat norocul.
− Cine putea să creadă, Ailin? Am cerut atunci capitularea necondiționată. Mi-au sărit toți în cap. Am acceptat această funcție poate din lașitate. Am auzit de ultima ta soție… Ce mai putem face?
− Generale, mi-e teamă că lucrurile stau și mai rău decât le vezi tu. Am aproape toate datele care duc la trădare și genocid deliberat.
Ofițerul se albește la față.
− Adică…? Adică oameni de-ai noștri au pus la cale acest atac mârșav? Nu dușmanul?
− Ba și dușmanul. E o conspirație de ambele părți care dorește ca dintr-o lovitură să devină stăpână atât pe imperiu cât și pe țările neafiliate. Femei au început să moară și-n imperiu, dar acesta este imens, faptul poate trece, cum a trecut și la noi, prea mult timp, neobservat, sau atribuit altor cauze… Mai mult, noi vom fi folosiți drept exemplu: așa veți păți toți dacă nu vă predați imediat și necondiționat.
− Ce-mi spui mă îngrozește, căpitane. Cine ar fi atât de câinos încât să-și distrugă propria patrie pentru o glorie blestemată?
− Cineva care, deși ajunge mereu primul rămâne mereu, prin jocul sorții, pe locul doi. Prima oară de către soră-sa, apoi de către frate-su… Douăzeci de ani și-a ronțăit ura și-apoi a apărut o oportunitate. Ca șef peste Atelierele Regale i s-a adus la cunoștință descoperirea unui obscur biolog: un gaz inodor și insipid pe care, banal, l-a denumit molecula XX, ce odată ajuns în organismul unei femei, și numai al unei femei, atacă glanda pituitară care, pe lângă multe alte funcții, asigură funcționarea aparatului reproducător, dezvoltarea și maturitatea sexuală, problemele menstruale, menopauza, sarcina, travaliul și nașterea fătului. Femeile încep să se simtă fără vlagă, organele genitale încep să se atrofieze, celulele acestora devin maligne, cancer, moarte. Nu se poate face nimic pentru salvarea femeii infectate, căci glanda pituitară nu poate fi îndepărtată din creier, ea având și alte roluri importante în funcționarea corpului: asigură concentrația mineralelor și a zaharului din sânge, producerea laptelui mamar, dilatarea arterelor, temperatura corpului, forța musculară, irigarea cu sânge a capului, funcțiile inimii, metabolismul, circulația, retenția fluidelor. Este suficientă o singură moleculă pentru ca femeia să fie ca și condamnată. Doar una din șase dispune de o imunitate naturală.
− Abominabil!
Generalul este complet bulversat, oscilează între stupoare și o ură pe care o văd aprinzându-se din ce în ce mai aprig în privirea lui. Îi pun o mână pe umăr și continui:
− Presupun că nu asta era intenția lui. La început, cred că a folosit gazul pentru a induce sterilitate surorii lui gemene, iar când a văzut ce efecte dramatice are gazul era prea târziu. Apoi a avut loc acea întâlnire nefastă, mai ții minte? Negocierea eșuată de la Tobruk. Atunci când s-au întâlnit cele două delegații pentru a opri în fașă un război ce se profila la orizont…
− Țin minte, cum să nu țin minte. Eram colonel, adjunctul șefului de stat major. Mereu mi-am zis că aia nu a fost nici o negociere ci o declarație de război în toată regula.
− Și totuși… după primele două zile de negocieri se întrevedea o soluție de compromis. Ce s-a întâmplat?
− Ohh! Acum mi-amintesc. Prințul a venit cu niște revendicări noi. Destul de controversate. Toți am pus asta pe patriotismul lui, pe mândria de a fi regalist, de a nu fi supușii imperiului…
− Dar cu o zi înainte unde a fost?
− Nu știu. A plecat însoțit doar de gărzile lui de corp și a lipsit întreaga după amiază.
− Dar știu eu! Întâmplător… am intrat în posesia unui implant. Dar nu un implant obișnuit, ci unul de spionaj, specializat pe clonarea altor implanturi, lucrătură imperială.
− Un soldat nu trebuie să-și caute gloria, ci doar s-o aștepte, mândru și convins de dreptatea din spatele ei. Domnule General, e timpul Dumneavoastră!
Secretarul desfășoară pe masă mai multe papirusuri:
− Asta-i tot ce am găsit, căpitane, adică… Prea Grațioasa Noastră Regină. Toate tunelurile vechi din construcția palatului.
Isabela are un rânjet:
− Nu poți să-i faci ceva… ceva! Așa e mereu.
− Nici măcar nu știu cum îl cheamă. Îl privesc încă odată, mai atent de data asta: profilul ăsta vulpesc, cu nasul ascuțit, buzele ca o dungă vișinie și bărbia voluntară, cu o gropiță în mijloc, îmi amintesc de altcineva. Deși le am cu fizionomiile nu pot să fac legătura. Blestematul ăsta de stres în care stau de trei zile încoace își spune cuvântul, dar o să-mi amintesc. O să-mi amintesc unde am mai văzut falca asta…
− Anosdopius, Prea Mărite Protector. Anosdopius Doce, slugă prea plecată.
− Anosdopius, acest cuvânt îmi sugerează o ocluzie intestinală. Regina mea, putem să-l rebotezăm?
Isabela vede privirea mea și-i văd pentru prima oară dinții, după mult timp, într-un rânjet jucăuș:
− Și… cum ai zice să-i zic?
− Păi, cocoșat e! Quasimodo s-ar potrivi.
− Dar e prea lung, se alintă Isabela, iar secretarul tot rotește privirile de la unul la altul. Eu zic să-i zicem doar Quasi, adică, așa și-așa!
− Perfect!
− Bine… Consider că am fost luat destul la mișto. Ailin! se zburătăcește secretarul, am obținut foarte greu aceste hărți, iar tu, Regina Mea, ai grijă: acest războinic are o influență nefastă asupra ta.
*
Eram în sala cu hărți a palatului. Prințul se sprijinea în brațe pe tăblia mesei de stejar ce ocupă partea centrală a încăperii cu privirea ridicată spre noi, așa cum veneam, eu țanțos nevoie mare, cu brațul stâng ridicat, pe care se sprijină palma mică a Isabelei:
− Vă șade bine împreună… Dar acum avem alte griji. Căpitane! Nu mai am încredere în Marele Stat Major. Am impresia și sper să fie doar o impresie, că-mi coafează situația tactică.
Desfășură un set de hărți îndemnându-mă:
− Prezintă-mi, ca un combatant activ ce te afli, situația de pe câmpurile de luptă. Și fără menajamente.
Isabela s-a desprins de brațul meu, făcu o mică plecăciune dând să se retragă.
− Mai rămâi, Domnișoară Consilier. După ce termină aici îl vei conduce pe căpitan la Regină. Privește și ascultă, mi-ai dovedit până acum o inteligență nativă remarcabilă. Abia aștept comentariile tale pe marginea chestiunii.
Regina mi-a apărut de o demnitate impunătoare. M-a ascultat, politicos, în timp ce eu recitam textul pe care Consilierul și Confidentul Ei, m-a obligat să-l memorez în timp ce treceam prin multe anticamere, urcând și coborând scări încât mă năucisem complet.
Doar în prezența Șambelanului, a Isabelei, și a câtorva apropiați ai tronului mi-a pus în piept medalia Steaua Vitejiei în grad de Comandor permițându-mi să sărut inelul cu sigiliu de pe mâna Sa dreaptă.
− Acum ești doar al meu, mă ia radioasă Isabela de mână în timp ce eu ieșeam, împăunat ca un curcan, din apartamentele regale.
Aproape alergând, trăgându-mă de mână, mi-a arătat sala tronului, sala armelor unde am adăstat un pic admirând panopliile cu arme ce-au slujit regatul cale de multe milenii, am trecut prin sala ospețelor cu imensele mese așezate paralel cu masa regală apoi am urcat o interminabilă scară în spirală și am ajuns în turnul reginei.
Priveam chilia minusculă construită din blocuri masive de piatră doar cu o mică ferestruică zăbrelită cu grilaj din fier forjat: într-un colț un pat din lemn negeluit acoperit cu o pătură grosolană din lână. Sub un candelabru, tot din fier forjat, o masă și un scaun tot din lemn, iar de după un separeu câteva facilități sanitare minimale.
− Aici și-au sfârșit viețile trei regine. Câte una pe mileniu, râde și mă trage de mână afară.
Apoi am mai urcat un rând de trepte și am ieșit pe acoperiș. În mijloc, fioros, așa cum stătea încastrat în planșeul de beton cu țevile negre, brunate, ridicate spre cer, se afla un tun autoserver antiaerian, iar la cele patru colțuri câte o baterie de rachete.
Pe unul din creneluri se găsea o lunetă de mare putere. M-a tras într-acolo:
− De aici se vede panorama întregului oraș. Eeee? Nu-i prea rău pentru o orfană găsită într-un coș în fața bisericii St. Eclisse !?
Am privit-o: era atât de fragedă, de copilăroasă, cu obrajii invadați de o roșeață trandafirie și vârful nasului roșu de la vântul care șuiera printre creneluri.
Și-a dat capul pe spate și m-a privit cu ochii ăia violeți, hipnotici, încât am simțit un frison cuprinzându-mă: am strâns-o în brațe și mi-am strivit buzele de ale ei, iar ea s-a lăsat, galeș, răspunzând patimii mele cu mici gemete.
Nici nu mai știu când am luat-o în brațe și am coborât în camera reginei. Ne-am dezbrăcat febrili aruncându-ne unul asupra altuia pe patul care a cunoscut doar trei regine.
Stăteam strâns îmbrățișați, eu cuprinzându-i sânii ca pe doi porumbei, cu palmele, și ea mi-a șoptit:
− Privește! Vezi orizontul? Orizontul ăsta incert, dar nemărginit așa cum se ivește el din cețurile dimineții?
S-a întors și mi-a cuprins obrajii în palmele ei mici:
− Doar tu ești orizontul meu, Ailin. Și-ai să fii întotdeauna!
La trei zile după ce am revenit pe front am primit o scrisoare. Îmi spunea simplu:
„Mă mărit! Urează-mi tot binele din lume!”
*
Mihail stories 